De ce nu cred o iotă din Revoluția lui Liviu Dragnea în PSD

http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-marti-20-octombrie-2015/

Entuziasmat de faptele și vorbele lui Liviu Dragnea din ultimul timp, cineva mă ceartă pe motiv că exclud posibilitatea ca un baron local de faimă să debaronizeze PSD.
Într-adevăr, în istorie sunt cunoscute situații în care prinți depravați, o dată ajunși la putere, au fost cei mai buni conducători ai unei țări bazate pe respectarea moralei.
Nu de puține ori cei mai buni doctori ai unei societăți sunt cei care au trecut prin boala de care suferă societatea respectivă.

Tot ceea ce face Liviu Dragnea ar putea fi salutat ca semnul unei revoluții în PSD.
Cum se întîmplă nu numai cu partidele, dar și cu statele, PSD, ajuns într-un moment de criză care-i pune la îndoială supraviețuirea, a găsit în interiorul lui nu numai Salvatorul, dar și unanimitatea de a-i da Salvatorului toată puterea.
Numai că imediat apare o problemă.
Pentru ca o Revoluție să izbîndească e musai ca Eroul, Salvatorul să creadă în idealurile Revoluției.

Se poate spune acest lucru despre Liviu Dragnea?
Liviu Dragnea e din 2005 vicepreședinte al PSD, iar din 2013, președinte executiv.
De cînd a fost desemnat președinte interimar, printr-o lovitură PSD-istă de palat, Liviu Dragnea nu obosește a vorbi de democratizarea PSD, de debaronizarea PSD, de promovarea tinerilor în structurile de conducere, de despărțirea de comunism, de statul de drept, de plasarea în prim plan a Poporului PSD-ist, de dialogul politic, de apropierea de intelectuali.

A fost din 2013, timp de doi ani, al doilea om în PSD.
L-ați văzut făcînd ceva din cele avansate acum ca Revoluție în PSD?
L-ați auzit criticînd ceva din realitățile PSD?
Firește că nu.

Cum se explică iureșul revoluționar de acum?
A gîndit toate acestea, dar s-a temut să nu-l contrazică pe Șeful Victor Ponta?
Păi, ce fel de revoluționar e acum dacă n-a avut curajul să-și critice Șeful în numele ideilor revoluționare?!
A avut o revelație mistică – de genul A auzit voci, ca Ioana de Arc – prin care i s-au dat la pachet toate măsurile revoluționare pe care trebuie să le ia?
Firește că nu.

Liviu Dragnea îndeplinește un Program scris de alții, citește discursurile scrise de alții.
Mă înșel eu?
Poate.
Liviu Dragnea e un om cu pistolul Binomului SRI-DNA la tîmplă.
Pînă cînd nu scapă de acest pistol n-am nici un temei să cred că face și zice ceea ce crede el sincer.
Chiar dacă el o fi sincer.
Imaginați-vă o femeie care vă spune că vă iubește în timp ce-i țineți pistolul la tîmplă.
Poate nu minte.
Poate chiar vă iubește sincer.
Cum s-o credeți totuși cîtă vreme ea are pistolul la tîmplă.
Eu cel puțin voi crede în sinceritatea și, prin asta, în temeinicia idealurilor revoluționare ale lui Liviu Dragnea, abia după ce nu va mai avea pistolul la tîmplă.
Pînă atunci îl suspectez de jucat după cum îi cîntă alții.

Mariana Rarinca despre sentința dată de Binomul SRI-DNA: Sărut mîna conașule, că m-ați violat doar! Slavă Domnului că nu m-ați violat cu perversiuni!

http://www.evz.ro/mariana-rarinca-despre-sentinta-data-de-binomul-sri-dna-sarut-mina-conasule-ca-m-ati-violat-doar-slava-domnului-ca-nu-m-ati-violat-cu-perversiuni.html

Vineri, 11 septembrie 2015, aflînd că la 18.00 se va pronunța sentința în Cazul Rarinca, mi-am lăsat alte treburi, mult mai importante, și m-am așezat în fața televizorului cu mîna pe telecomandă pentru a trece de pe o televiziune de știri pe alta. Am făcut acest popas în postura de telespectator nu pentru a vedea la 18.00 sentința dată de Curtea de Apel București într-un caz unic în istoria Justiției noastre, alintată de Divizia Presă a Binomului SRI-DNA cu zbenghiul de Independentă, ci pentru a observa felul în care televiziunile abordează acest moment: Rejudecarea de către Curtea de Apel București a unei sentințe definitive date tot de Curtea de Apel București.Mă așteptam ca toate televiziunile de știri să fie conectate la eveniment.

Cînd se știe că la 18.00 se va pronunța sentința, o televiziune de știri pregătește momentul de vîrf printr-o dezbatere în studio a cazului: puncte de vedere diferite despre rejudecarea Procesului, reamintirea Scandalului, profeții despre sentință.

Spre uluirea mea, cu excepția lui B1Tv, pentru toate televiziunile de știri, evenimentul n-a existat.

Că Realitatea Tv n-a considerat că e nevoie de o pregătire mediatică a momentului mai înțeleg.

Dar că Antena 3 se ocupa de Traian Băsescu nu mai înțeleg.

Deși dacă mă gîndesc bine înțeleg perfect.

De mai mult timp, Antena 3, cu o Camelia Voiculescu avînd pe rol două procese grele, care se pot lăsa cu închisoarea, evită cu grijă orice subiect care ar putea supăra Binomul SRI-DNA și pe Klaus Iohannis.

Și pentru că un post de televiziune de știri trebuie să trăncănească de dimineață pînă seara, Antena 3 se ocupă de Traian Băsescu.

N-are importanță că președinte e de un an aproape Klaus Iohannis.

N-are importanță că premierul Victor Ponta e pe cale să fie dat jos prin folosirea Justiției ca instrument de Poliție politică.

N-are importanță că România se află în fața uneia dintre cele mai mari provocări din Istoria sa modernă care e chestiunea refugiaților.

N-are importanță că primarul general al Capitalei a fost arestat în urma unui flagrant care s-a dovedit că nu e flagrant.

Toate aceste subiecte fierbinți pentru orice televiziune de știri minim profesionistă nu există în cazul Antenei 3.

Și nu există pentru că abordarea lor ar însemna riscul de a supăra Sistemul.

Și atunci se apelează la subiectul de un deceniu al Trustului lui Dan Voiculescu:

Traian Băsescu.

În Traian Băsescu poți da cu parul fără a risca închisoarea pentru Camelia Voiculescu.

Așa se explică tragerea pe sfoară a amărîtei de Mariana Rarinca.

E ușor de observat că Mariana Rarinca s-a manifestat doar la Antena 3, deși și alte televiziuni și site-uri au fost de partea ei.

Prin aceasta Mariana Rarinca a putut fi lesne acuzată de către Livia Stanciu ca făcînd parte dintr-un complot al Antenei 3.

Prin obținerea exclusivității de declarații și interviuri, Antena 3 a făcut-o ostatecă pe Mariana Rarinca.

După care a vîndut-o Binomului SRI-DNA cu Galați cu tot!

M-am uitat la tv nu pentru a vedea, deoarece eram sigur că sentința va fi una de condamnare la 3 ani cu suspendare.

Cititorii acestui blog, presupuși de mine inteligenți și mai ales cu creierul rămas nespălat de Divizia Presă, nu cred că aveau și ei vreo îndoială că aceasta va fi sentința.

Achitarea ar fi însemnat zbaterea zadarnică a Binomului de a lua dosarul de la Completul repartizat în chip aleatoriu pentru a i-l da unui Complet ales pe sprînceană.

Operațiunea Spălarea cu săpun parfumat a rochiței pătate a Liviei Stanciu implica în chip necesar o condamnare a Marianei Rarinca.

Condamnarea cu executare ar fi fost deosebit de riscantă pentru Binomul SRI-DNA.

Imaginați-vă secvența luării pe sus de acasă a Marianei Rarinca, transmisă în direct de televiziuni!

Livia Stanciu, Codruța Kovesi, Binomul SRI-DNA ar fi primit o dezastruoasă lovitură de imagine.

Sentința dată de Completul SRI-DNA – cea de condamnare cu suspendare – mai rezolvă cîteva probleme:

Justifică ținerea unei nevinovate timp de șase luni în arest preventiv.

Dă o lovitură de imagine Completului condus de Risantea Găgescu.

Se constituie într-o amenințare cumplită pentru toți judecătorii care vor îndrăzni să dea altă sentință decît cea sugerată de Binomul SRI-DNA.

Eram sigur că aceasta va fi sentința nu numai pe baza acestui raționament, dar și pe baza prestației avute de Mariana Rarinca în fața Completului de judecată de la Curtea de Apel alcătuit de Binomul SRI-DNA.

Transcrierea intervenției dezvăluie o altă persoană decît cea care tuna și fulgera sub privirile pișăcioase ale lui Mihai Gâdea.

Leoaica de pînă acum devenise cățeluș.

La majoritatea întrebărilor, Mariana Rarinca a refuzat să răspundă.

Desigur, din punct de vedere strict juridic strategia ei, sugerată de apărător, a fost corectă.

Din punct de vedere al interesului public, a fost însă o mare, uriașă eroare.

Mariana Rarinca întruchipase – pentru mine și pentru cei interesați într-un stat de drept și nu într-un stat de Drepți în România lui 2015 – eroul care ar fi putut să dea o lovitură Sistemului care folosește Justiția pentru răfuieli mafiote politice și economice.

La Procesul de joi, 10 septembrie 2015, Mariana Rarinca a ajuns pînă acolo încît a declarat public că regretă tot ce a făcut împotriva Liviei Stanciu.

Mai rămînea să înalțe imnuri de slavă Binomului SRI-DNA!

Tare mă tem că Mariana Rarinca a ajuns la o înțelegere cu cei care au trimis-o pe nedrept într-un arest preventiv de șase luni.

Ea face ciocu’ mic, iar ei îi dau o condamnare cu suspendare și nu cu executare.

Prima declarație a victimei nu dă curs unei indignări, ci unei fericiri:

„Deja începusem să fac bocceluțele. Când vor veni să mă ia, să fiu pregătită. Mă temeam că o să mă ia. Mă gândeam că o să am oamenii la poartă, să mă ia.”

N-au venit s-o ia.

Nu contează că întreaga afacere – de la anularea sentinței pînă la rejudecarea procesului – trimite la o țară din Caraibe și nu la una din Uniunea Europeană.

Contează că Mariana Rarinca se aștepta la un superabuz.

N-a fost super abuz.

A fost abuz pur și simplu.

– Sărut mîna conașule, că m-ați violat doar! Puteați să mă violați cu perversiuni!

 

FOTOGRAFII

http://www.curentul.info/bref-tia-serbanescu/11796-fotografii

Întâlnire de gradul trei la ÎCCJ unde dna Udrea și-a revăzut fostul soț, Dorin Cocoș, pe care l-a sărutat pe obraz urându-i la mulți ani (ceea ce având în vedere locul acțiunii, adică sala de judecată, suna cam alarmant) de ziua lui. Deodată cu Obama. Președintele american și-a serbat ziua prezentând planul de combatere a încălzirii globale care duce la scăderea temperaturii cu 2 grade în câțiva ani. Timp în care va crește cu trei grade. Tot la ÎCCJ, dna Udrea s-a întâlnit și salutat cu Bica după care s-a întâlnit cu presa: „mi-aș dori să nu mai fiu fotografiată non-stop”. Poftim! După ce s-a zbătut zece ani ca să fie filmată și fotografiată, acum când și-a împlinit visul, s-a săturat. Probabil că au început să-i displacă fotografiile de la celebrele poze de anul trecut cu Bica și Topoliceanu la Paris, de sf. Valentin – cu puțin înainte ca adevăratul Valentin, actualul său prieten, să-i lumineze viața. În aceeași zi, procurorul general a redeschis dosarul răpirii ziariștilor în Irak la plângerea lui Vadim care-i acuză pe dnii Băsescu și Blaga că și-au oprit 4 mil. dolari din răscumpărarea răpiților. Acuzația lui Vadim, hazardată ca de obicei, s-ar putea să-i neliniștească însă pe adevărații autori ai acelei afaceri murdare. Apropo, de Iulian Gherguț, românul răpit în Burkina Faso acum câteva luni, se mai știe ceva? Tăcere totală. Mucles. Nici de tânărul Ionuț Gologan condamnat la moarte în Malaezia nu se știe nimic și nici dacă statul a intervenit pentru salvarea lui. Sigur, pentru cei care nu coboară din mașină fără câteva milioane de euro la pungă, un biet gologan nu înseamnă nimic. Și dacă tot răscolim amintirile, ce s-o fi întâmplat cu procesul intentat lui Vadim pentru atacarea și insultarea unui executor judecătoresc? Acum însă justiția a pus mâna pe Lukoil: compania rusească e acuzată de un prejudiciu de 2 mld. euro. Asta la prima pompă. Încă un tezaur depus la ruși. Să vedem dacă-l recuperăm sau rămâne pierdut pentru vecie. Despre pierderi a scris și FMI guvernului Ponta avertizându-l de riscurile relaxării excesive din Codul Fiscal asupra cărora a revenit și guvernatorul Isărescu: „macrostabilitatea e ca sănătatea, îți dai seama cât de prețioasă e când o pierzi”. Dacă boala afectează capul, nu-ți mai dai seama. Își dau seama cei din jur, așa că A. Năstase a constatat că „Ponta e captivul FMI, CSAT și BNR”. Te pomenești că trebuie răscumpărat. Din captivitate (unde e captivat de peisajul american) Ponta le-a scris liberalilor că există resurse pentru Cod dar ei le ignoră fiind prea „flămânzi”. Ei, de la Flămânzi au pornit și alte răscoale. Dar între flămânzii din PNL și nesătuii din PSD diferența e doar de câteva kilograme. Intră în marja de oroare.

VICTIMELE COMUNISMULUI ȘI „LEGEA MEMORIEI“

http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/victimele-comunismului-si-legea-memoriei.html

Planul Memoriei

Orice dezbatere trebuie să aibă în centru victimele. Altfel, ea nu are nici un sens.

Ieri, 4 august a.c., cea de-a doua organizație a victimelor – Federația Română a Foștilor Deținuți Politici – s-a pronunțat, prin vocea președintelui ei, Marcel Petrișor, adresând o scrisoare Președintelui Republicii, în care a spus că legea în discuție încalcă libertatea de conștiință și de expresie, și a solicitat rediscutarea ei (cf.http://www.rostonline.ro/2015/08/o-intrebare-domnule-presedinte/).

Din păcate, nu același lucru a făcut și principala organizație a victimelor – Asociația Foștilor Deținuți Politici – care s-a ilustrat printr-o tăcere asurzitoare, în condițiile în care oamenii obișnuiți așteaptă să audă vocea victimelor, comunicată chiar de structura lor cea mai autorizată.

Înțelegem postura D-lui Octav Bjoza – de subsecretar de Stat, de recent decorat de Președintele țării, în fine, de culpabilizat cu acuze de „legionarism“ –, și totuși: absența unei poziții în această chestiune ar fi măcar de explicat.

Când ne referim la morții, mutilații și „reeducații“ comunismului nu vorbim despre „țărăniști“, „liberali“, „legionari“, „sioniști“ sau „regaliști“, ci doar despre victime pur și simplu. Prin urmare, a face decupaje politice în în această chestiune echivalează cu înmormântarea unor categorii de victime a doua oară (și, probabil, pe vecie).

Planul Istoriei

Victimele comunismului sunt afectate direct de această lege.

1) Persoanele condamnate de regimul comunist pentru „crime împotriva umanității“, „crime de război“, „crime împotriva păcii“ au fost asimilate cu cele privind „dezastrul țării“, iar condamnările au vizat, în primul rând, nu să facă dreptate altor victime (evreiești, rrome), ci să distrugă vechea ordine „burgheză“, laolaltă cu membrii ei cei mai proeminenți.

2) Condamnările pronunțate de instanțele regimului comunist pentru „legionarism“ și „fascism“ au vizat, în prima parte a regimului comunist, să distrugă principala organizație subversivă (Mișcarea Legionară), iar arestările și anchetele au avut ca scop să „probeze“ valabilitatea arestărilor, care se supuneau următoarei logici: „Decât să scape un singur legionar vinovat, mai bine să arestăm o mie de nevinovați“.

Prin urmare, când vorbim despre „legionari“, „fasciști“ arestați de regimul comunist trebuie să avem permenent în minte că aesta nu făcea distincție între aderenții reali și cei presupuși (suspectați), la fel cum arestările, anchetele și condamnările nu aveau ca scop să-i disculpe pe cei din urmă, ci să le smulgă „mărturisiri“ (auto)încriminatoare.

Termenul „fascism“, luat separat, fără legătură cu legionarismul, este și mai problematic: el nu privea adrența la vreun partid, la vreo grupare, la vreo ideologie, ci caracteriza rezistestența în fața acțiunilor regimului comunist sau locul important pe care țintele îl ocupaseră în vechiul regim numit „burgez“.

Astfel, ceea ce regimul comunist numea „legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu din care doar o mică parte erau legionari reali, și dintre aceia mulți condamnați nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simplă apartenență la organizație, or ajutorare umană, botezată, și ea, „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar aceste victime nu doar că au fost nevinovate, ci nu au avut vreo legătură cu ideile și faptele încriminate.

În plus, multe dintre arestări erau făcute pe baza deciziilor interne ale Colegiului de conducere al Securității, adică fără a le trece prin vreun proces, ceea ce înseamnă că nu era posibilă – nici măcar pentru acel regim terorist – vreo legătură a arestaților cu „fascismul“, „legionarismul“, „crimele de război“, „crimele împotriva umanității“ sau altele asemenea. Ele se numeu „condamnări administrative“.

Or această versiune bolșevică asupra dreptului este reacreditată însă de noua Lege.

Încă ceva: s-a vorbit despre cifrele diverselor categorii politice arestate și deținute în închisori și lagăre, în care au fost antrenați, din nefericire, urmași ai victimelor comunismului, ei înșiși victime (li se spunea: „puii de năpârcă“!). Ba chiar, și mai tragic, a apărut un fel de „luptă de clasă“ între susținătorii diverselor categorii de victime: „țărăniști“ versus „legionari“, și viceversa.

Date fiind considerentele de mai sus, vom spune în clar: din punct de vedere istoric această concurență a cifrelor (la fel ca și coliziunea dintre „sub-memoriile“ aferente) este un nonsens.

În fine, o primă întrebare: dacă această Lege reinstituie viziunea bolșevică asupra dreptului penal, putem avea temeiuri suficiente ca să-i acuzăm pe inițiatori de „bolșevism“? (Pentru „holocaustologii“ și „vânătorii de antisemiți“, n-am spus : „iudeo-bolșevism“!)

Răspunsul nostru este că nu, ci că, din contră: până și bolșevismul este bun, utilizabil adică, dacă scopul – memoria holocaustului – scuză mijloacele. C-așa-i în politică!...

Și o a doua întrebare: așa se păstrează memoria unor victime (evreiești), afectând grav memoria altor victime (ale comunismului)? Aceasta este calea? Este bine, adevărat, drept?

Topless Twist in War on Gender

http://henrymakow.com/2015/08/topless-in-public.html

These young airheads are campaigning for the right to go topless in public. Women like them march in "slutwalks" to normalize dressing like streetwalkers. Both campaigns advance an ongoing satanist objective of turning nature on its head. By flouting natural heterosexual reactions and standards, they undermine marriage and gender. Tom Bothwell shows the absurdity of their argument woman should go bare chested if men can.

By Tom Bothwell

(henrymakow.com)    

For several days now, the top story on yahoo.ca has been about women going topless in public: "Rally in support of women's right to go topless takes place in Waterloo, Ont."

The protest in question was organized by the Mohamed sisters who, while biking topless a little over a week ago, were stopped by a male police officer and told that the law requires them to cover up.

The officer was in error.  Women going topless in public has been 'legal' in Ontario ever since 1996 when Gwen Jacob, who had been charged with indecency for doing just that, was acquitted by the Ontario Court of Appeal. The judge ruled that baring one's breasts was not a sexual act or indecent and that it did not exceed the 'community standard of tolerance'.

The legalization of public toplessness was, of course, largely a feminist goal and was argued for on the grounds of 'equality'. If men are allowed to go shirtless in public outdoor spaces, then women should be permitted to go topless as well! 

After all, any other arrangement would be a form of discrimination and a manifestation of patriarchal oppression, or so the argument ran.

    

 The basic problem with this line of reasoning is the fact that men and women may be equal, but they are not the same. 

Specifically, a woman's breasts are a private and intimate part of her anatomy in a way that a man's chest is not. 

If you were to accidentally touch a shirtless man's chest in a casual way, it is no big deal.

 Now, try touching a woman's naked breasts under similar conditions and see what happens. You're likely to be charged with assault. The woman would experience the contact as a type of violation. 

Similarly, one can ask: how many of these topless women who were protesting with their signs saying "they're just boobs" would appreciate passers-by taking photographs of their breasts and putting them up on the internet for all the world to see? 

How many of them would consider that sort of exposure 'exploitation'? They want to have their cake and eat it too - a very common problem amongst special interest groups in our degenerate age.

None of the domestic media outlets reporting on this story have released uncensored footage of the protest. Might it be that they dare not take the risk of legal entanglements? By contrast, filming a shirtless man or positing his photo on flikr would be a non-event. The double standards are numerous.

Related- France Ban Topless Sunbathing 

Repere pe drumul căderii – PSD. Trei lucruri despre episodul MRU-SIE

http://adevarul.ro/news/politica/repere-drumul-caderii-psd-trei-lucruri-despre-episodul-mru-sie-1_5593a3fdcfbe376e35bf2138/index.html

http://adevarul.ro/news/politica/repere-drumul-caderii-psd-trei-lucruri-despre-episodul-mru-sie-1_5593a3fdcfbe376e35bf2138/index.html

Validarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de director al SIE reprezintă transpunerea în realitate a celei mai negre temeri ale lui Victor Ponta şi Liviu Dragnea: o majoritate fără PSD. Este a doua oară când o altă majoritate apare în plenul Parlamentului, în tot atâtea săptămâni. Spre disperarea unora şi bucuria altora, PSD a structurat şi structurează spaţiul nostru politic. Urât sau votat, niciodată ignorat: în atâţia ani, partidul lui Ion Iliescu s-a evidenţiat prin felul în care şi-a construit şi menţinut locul în bătălia puterii, în ciuda eşecurilor periodice (cu precădere în alegerile prezidenţiale). De aceea uimeşte comportamentul abulic al PSD din ultimele săptămâni, după punerea sub acuzare a lui Victor Ponta şi după retragerea sa temporară din prim-plan, urmare a episodului medical turc. PSD este astăzi mai firav ca niciodată, dând senzaţia că se pregăteşte nu doar să cedeze guvernarea, ci şi să se rupă sub povara unor zone de putere care îşi pierd liantul în această federaţie electorală care a fost întotdeauna Partidul Social Democrat. Din punct de vedere politic, PSD a fost mereu o salcie, care se apleacă mereu şi mereu şi pe care nimeni nu reuşeşte să o rupă. De altfel, tema ruperii PSD a fost de nenumărate ori prezentată în media până a ajuns un loc comun în preajma oricărui moment politic mai tensionat care îi implică pe social-democraţi. PSD nu s-a rupt niciodată, nu semnificativ cel puţin. Dar, până la urmă, PSD trebuie să fie rupt ca să fie învins? Care este, de fapt, pericolul pentru PSD? Ameninţarea care se conturează în ultimele luni pentru PSD este minoratul politic. PSD nu are cum să dispară, dar ce poate dispărea este imaginea partidului clădită în anii 90 şi consolidată în anii 2000. PSD este departe de PASOK, de socialiştii bulgari şi maghiari sau de stânga poloneză, toate ajunse glume electorale, dar semnele declinului sunt tot mai evidente. Ameninţarea pentru PSD este ca unitatea celor 35% să se spargă sub povara diferitelor grupuri care îşi declară autonomia intereselor şi independenţa mijloacelor (UNPR poate fi doar un preambul). Între unitate şi reformă, o a treia cale apare pentru PSD şi ea e tot atât de populară pe cât era Tony Blair în Partidul Laburist în anii de leadership ai lui Ed Miliband. Sunt atâtea derapaje în strategia politică a partidului că nu ai cum să nu te întrebi dacă acesta are resursele să supravieţuiască unui eventuale epoci post-Ponta. Nicicând nu a fost mai acută lipsa de leadership alternativ în PSD, nicicând nu au existat atât de puţini lideri capabili să ia iniţiativa şi să impună o linie politică. Acaparat de guvernare şi cucerit în fine de tehnocratismul unui stat cu care a căutat mereu să se identifice ca manieră de gestionare a puterii, partidul este pradă unei unităţi de faţadă paralizante, care ucide spiritul contestatar şi discursul alternativ. Pentru aceste generalizări care pot părea sforăitoare o să aducem drept exemplu comportamentul politic din ultimele zile. Nu este nimic mai frapant decât incapacitatea de a propune, comunica şi pune în aplicare o strategie clară în cazul numirii fostului premier Ungureanu la SIE. Jocul lui Iohannis, care testează atât soliditatea majorităţii, cât şi afirmaţia de atâtea ori repetată a liderului UNPR că îi acordă sprijinul în chestiuni de securitate naţională, a fost abil, dar nu imposibil de contracarat. Bâlbâielile pesediste sunt cele ce uimesc. Nu este clar de ce PSD, care alături de PC/PLR are majoritate în Birourile Permanente Reunite (acolo unde nu există niciun unprist), nu a căutat să boicoteze reuniunea acestora de luni, amânând pentru toamnă momentul SIE şi luându-şi timp pentru a-şi rezolva problemele interne. Chestiunea unei sesiuni extraordinare pentru şefia SIE ar fi fost exagerată (este greu să vinzi publicului caracterul extraordinar al unei şedinţe în care cineva capătă o funcţie). Aici explicaţiile ar trebui date de liderii grupurilor parlamentare, alături de Preşedinţii celor două Camere. Pe surse, din şedinţa grupurilor parlamentare PSD a reieşit informaţia unor certuri dintre Valeriu Zgonea şi Şerban Nicolae, context în care Zgonea ar fi spus că este dispus să-şi pună mandatul de preşedinte al Camerei la dispoziţia partidului. Pentru Zgonea este o mişcare personală deşteaptă, dar pentru partid este un major semnal de pericol, dacă până aici s-a ajuns. Dacă a existat consens în legătură cu atitudinea faţă de MRU, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu operaţionalizarea.  Rovana Plumb şi Liviu Dragnea, fiecare spunând altceva, au oferit zilele acestea o lecţie despre cum nu trebuie (pe mai multe voci) să comunice liderii unui partid, dacă vor să fie credibili. Între cele două opţiuni, de a boicota plenul şi de a vota împotrivă, PSD a ales maximal: părăsirea clădirii Parlamentului înaintea votului. Gestul a echivalat cu aruncarea prosopului. Iar aceasta este adevărata premieră pentru PSD. Până acum, învins sau învingător, PSD mereu a jucat. Acum, a refuzat sa intre pe teren. Iar asta în sine spune multe. Este acelaşi tip de ezitare care s-a văzut săptămâna trecută la Strategia Naţională de Apărare, când pesediştii nu au ştiut ce să facă: să voteze sau să lipsească de la şedinţă. Până la urmă, voia Preşedintelui s-a împlinit, în urma efortului lui Gabriel Oprea şi al unor pesedişti direcţionaţi de Valeriu Zgonea. Şi aici s-a remarcat incoerenţa liderilor PSD din Cameră, acolo unde se tot întâmplă surprize în ultima perioadă (bineînţeles că vă aduceţi aminte de mărirea alocaţiilor pentru copii). Ce se întâmplă cu UNPR? Ceea ce nu poate fi rezolvat prin management parlamentar este relaţia cu UNPR, astăzi un alt punct prin care se exprimă slăbiciunea PSD. Tot mai mult, nemulţumită şi de faptul că are doar doi miniştri (spre deosebire de cei patru ai ALDE), UNPR, dornică să-şi ţină toate posibilităţile deschise, profită de slăbiciunile social-democraţilor şi joacă rolul opoziţiei eficiente din interiorul coaliţiei de guvernare. Poziţia exprimată public de Gabriel Oprea referitoare la modificările Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală au arătat că am intrat într-o altă realitate politică. În ciuda declaraţiilor lui Liviu Dragnea, PSD este astăzi prizonierul propriei guvernări. Atât timp cât interesul partidului este de a rămâne la guvernare, UNPR îşi speculează foarte bine profilul. Doar fostul ministru al Dezvoltării pare a sesiza jocul progresiştilor şi plusează cu ieşirea de la guvernare. Liviu Dragnea ştie ce înţelege fiecare operator politic: pentru UNPR, ieşirea PSD de la guvernare ar fi un dezastru. Ajunşi să susţină Guvernul lui Iohannis, dar fără a avea monopol pe stânga (PSRO are deja protocol cu PNL), UNPR ar ajunge să candideze pe propriile picioare în alegerile locale şi parlamentare din 2016, cu sabia lui Damocles a ratării pragului electoral deasupra capului. Oricât s-ar strădui să arate altfel şi oricât de mari ar fi eforturile comunicaţionale din ultima perioadă, partidul este încă departe de pragul electoral. Spre deosebire de Liviu Dragnea, Victor Ponta a respins ideea ieşirii din zona tandreţurilor politice cu UNPR. Premierul convalescent a găsit imediat justificări pentru susţinerea progreşiştilor pentru MRU, cu toate că fostul Preşedinte al CJ Teleorman cerea reanalizarea relaţiei. Falia dintre zona Dragnea şi fidelii lui Ponta, reprezentaţi public de o Rovana Plumb mult prea anchilozată discursiv ca să inspire autoritate, a fost vizibilă pentru toată lumea. De altfel, la acest moment, cu condamnarea cu suspendare, Dragnea pare singurul lider politic cu autoritate care încearcă să comunice cu  baza partidului şi să şi-o aproprie, în speranţa unui verdict mai puţin dur şi a unui viitor atac frontal la preşedinţia PSD. Nu este deloc clar dacă este un joc de tipul poliţist bun – poliţist rău, pe care îl fac Victor Ponta şi Liviu Dragnea sau dacă cei doi pur şi simplu au partituri politice diferite. Cert este că între cei doi, doar Victor Ponta mai are ceva de pierdut. Pe Liviu Dragnea, trecerea timpului îl ajută, aşa cum îl ajută şi senzaţia că PSD e în degringoladă. În această furtună a gafelor parlamentare, a deficitului de lideri şi a problemelor din justiţie, nici măcar scăderea TVA la alimente şi adoptarea noului Cod Fiscal nu au apucat să fie eficient comunicate de PSD. Fără a fi un păcat capital, acesta este semnul unei defensive comunicaţionale greu de ignorat. Rămâne consolarea că noul Cod intră în vigoare de la 1 ianuarie 2016 (dacă îl promulgă Iohannis, bineînţeles). Am tot vorbit în această analiză despre politicienii de la vârful PSD pitiţi prin ministere sau prin administraţie, care evită, într-un moment complicat, să-şi arunce pălăria în ring. Acum câteva zile, unul dintre aceştia spunea că se gândeşte mai degrabă la guvernare şi mai puţin la partid. Într-un partid în care curajul a dispărut odată cu consolidarea lui Victor Ponta, sincopele liderului arată precum instalarea HIV: chiar şi o banală răceală poate duce la complicaţii greu de tratat. Fără a-şi confrunta propriile probleme legate de coerenţa coaliţiei de guvernare, cu prea puţin curaj, PSD crede că bătălia de acum este cu PNL. Concluzia este la fel de greşită precum cea din noiembrie, când se credea că alegerile se câştigă împotriva lui Băsescu. Dacă vor să îndepărteze spectrul sfârşitului partidului de 35%, pesediştii ar face bine să se gândească la cum se pot aduna de pe jos, proiectând forţă şi organizare. Pentru tipul de electorat de bază pe care îl au, este vital. Am cere apoi competenţă şi onestitate, dar nu vrem să fim văzuţi drept realiştii care cer imposibilul... În final, trei lucruri despre episodul MRU-SIE: Sunt scandaluri de pe urma cărora nu-ţi revii politic. Scandalul vita Kobe se pare că a afectat destul de puternic electorabilitatea lui MRU dacă singurul mod de a-l valorifica politic a fost SIE. PNL scapă de o piatră de moară politică şi Klaus Iohannis este suficient de popular încât să-şi permită o asemenea numire. În plus, Cătălin Predoiu şi vechii liberali vor dormi mai liniştiţi. Sunt zone din statul român unde resursa de talent uman este grav diminuată. Conducerea SIE pare să fie cel mai bun exemplu, dacă nu s-a găsit nimeni din care să poată să preia conducerea civilă a instituţiei şi s-a optat pentru reciclarea unui fost director al Serviciului. Există cel puţin un fir roşu – securitatea naţională şi zonele de intelligence sunt capabile să reunească în jurul unei cauze un suport politic major, aproape imediat. Dacă acest lucru este bun pentru democraţia românească sau mai puţin bun, în ţara în care premierul interimar doreşte să fie apelat cu titlul “Domnule General”, rămâne să ne lămurim relativ repede. Concluzia Smart Politics: Validarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de Director al SIE reprezintă transpunerea în realitate a celei mai negre temeri ale lui Victor Ponta şi Liviu Dragnea: o majoritate fără PSD. Este a doua oară când o altă majoritate apare în plenul Parlamentului, în tot atâtea săptămâni. Acesta poate fi primul pas către pierderea puterii de către social-democraţi. Până la urmă, cel mai mare câştigător al acestor zile nu este nici Klaus Iohannis, nici MRU, ci frontul anti-PSD, care a văzut, pentru prima dată din 2012, expusă jugulara politică a social-democraţilor. Vacanţa parlamentară va fi orice, doar vacanţă nu. Acum se stabilesc noile poziţii politice pe care se vor aşeza partidele în toamnă şi nu este exclus ca tot acum să se facă şi desfacă majorităţi.

Ponta-primul pas

http://www.ziuaveche.ro/opinie/ponta-primul-pas-267229.html/

”Uite-al dracu că nu moare, tot mai mișcă din picioare!”

Spirala

Tot mai mulți istorici, sociologi, filosofi, analiști, savanți etc aderă la ideea că evoluția umană a Terrei, a Universului, are o dezvoltare ciclică, se dezvoltă cumva în spirală și anumite evenimente – fenomene se repetă undeva în aceleași linii verticale ridicate imaginar pe spirală. Războaiele, revoluțiile sociale, industriale, filosofice, crizele financiare, cutremurele, schimbarea polilor magnetici, distrugerea civilizațiilor, apocalipsele, toate se întâmplă undeva pe aceeași latură a spiralei destinată fiecărui tip de evenimente în parte, după un număr definit de evoluții sau revoluții în graficul spiralei. Poate există spirale mai mari sau mai mici, mai comprimate sau mai largi pentru fiecare tip de evenimente, dar este clar că istoria se repetă ciclic.

Înaintașii

Numai așa se explică ciclul de greșeli fatale ale lui VV Ponta. Acum 26 de ani Ceaușescu intrase în colimatorul marilor puteri și se punea la cale înlăturarea lui. Încercări mai avuseseră loc, dar nu întruniseră sufragiul intern și extern necesar schimbării. FSN nu a apărut în Decembrie 89, este știut că o parte din membrii de partid, din servicii, din armată, din linia a doua, lucrau intens la planul înlocuirii lui Ceaușescu încă înainte de ”spontana revoluție populară din Decembrie 89”. Dar nu este frumos să se spună asta cu glas tare pentru că atunci ar trebui să admitem că ceea ce s-a întâmplat în 89 a fost o lovitură de stat, nu o revoluție și nu dă frumos nici la cei care de atunci încoace ne conduc, nici la imaginea României care nu ar mai fi atât de mângâiată pe cap pentru suferințele ei, nici la cei care s-au culcat cu sticla în brațe și s-au trezit cu capul spart devenind eroi ai revoluției. Revenind la Ceaușescu, exact atunci când prezența lui în țară era mai necesară, deși aparent izgonirea unui pastor maghiar nu părea periculoasă, acesta a plecat din țară. După ani de zile s-a aflat că el pusese problema amânării vizitei, fiind informat că se pune ceva la cale, dar cineva din apropierea lui l-a asigurat că nu e nici o problemă și l-a sfătuit să plece. Un Victoraș de atunci, un general cu multe stele, l-a asigurat că nu e nici un pericol. Apoi a început zavera, scandal intern cu interes și fitil extern și arestarea. Nici atunci Ceaușescu nu a crezut că a pierdut totul, era convins că generalul îl va scăpa. ”Să ai grijă de copii Victoraș” îi spunea Elena. Și generalul a avut… a avut, dar mai întâi grijă de ei.

Repetitio în integrum

După 26 de ani, un alt secretar de partid, Victor Ponta, este înghesuit de forțe interne și externe(de partid). Datorită faptului că nu mai știa în cine să aibă încredere, pentru că își mazilise toți vechii colaboratori, s-a sfătuit și el cu un general, singurul om care credea el că îi e fidel și pleacă și el din țară exact când trebuia să rămână, sfătuit și el și asigurat tot de un general, că totul va fi ok. Poate problema de la picior era urgentă, dar putea fi rezolvată și în țară, că doar așa ne învață pe noi reclamele la Polysano și altele care spun să ne operăm în țară. Pentru Ponta însă reclamele sunt ca promisiunile electorale, bune doar pentru urechile proștilor. Odată plecat, a crezut că a scăpat de probleme și cele de sănătate și cele de dosar. Numai că problemele, și unele și altele, abia începeau. Generalul de acum, ca și celălalt acum 26 de ani, și-a pus ”piciorul în ghips” și coada pe spinare și a schimbat macazul în interes ”național”.  Buni generalii ăștia de pus la rană și alta nu.

De data asta chiar și oamenii fideli încep să cârâie atât împotriva șefului de partid cât și împotriva generalului, așa că secretarul de partid se întoarce mai repede decât ar fi dorit. În partid lucrurile se precipitaseră și șeful de partid a realizat că dacă mai rămâne afară nu mai are unde să se întoarcă. Toată lumea se aștepta să dea de pământ cu generalul, mai ales că acesta , la cererea lui Băsescu mărise salariile demnitarilor. Urmează circul de rigoare cu pisici aruncate de colo colo, dar generalul e păstrat în scaun pentru că dacă renunța la el asta însemna să piardă majoritatea parlamentară înainte de vreme. Atunci se revoltă oamenii din interior și i se cere demisia din partid. Un alt binevoitor, apropiat al secretarului de partid îl sfătuiește să renunțe la funcțiile de partid ca să scape cu cele de stat. Ceva de genul ”dă-te Radule legat ca să scapi nevătămat”, dar și de data asta socoteala a fost proastă, sfatul dat cu vicleșug. Cum poți spune că îți dai demisia din funcțiile de partid, ca să nu întinezi imaginea partidului din cauza dosarelor la DNA, dar rămâi în funcție la guvern, ca și cum la guvern este ok dacă ai dosar la DNA, nu faci pe nimeni de râs, dar la partid da.

Primul pas în cârje

Prin această explicație Ponta s-a făcut de râs definitiv, arătând că pentru premier este ok dacă este urmărit de justiție nu e nici un bai, dar vezi Doamne, la partid nu se poate, e rușine, deci ține mai mult la imaginea partidului decât la  a guvernului României. Din nou multiplele personalități și funcții ale domnului Ponta, ca și în cazul Roșia Montana, ne arată că onoarea este negociabilă în funcție de funcție. Ponta și-a semnat condamnarea, ca și Ceaușescu și oricâți lei va mai da pe ici pe colo, soarta îi este pecetluită. Ce își face omul cu mâna lui, nici Klaus nu a visat. Chiar dacă nu va sfârși ca Ceaușescu, chiar dacă poate nu va fi nici judecat și nici condamnat, cariera lui s-a terminat, nu pentru că și-a dat demisia ci pentru modul în care a făcut-o, pentru lașitatea sa la plecarea din țară, dar și la întoarcere când nu a avut sânge să dea cu generalul de pământ. Unii spun că totul ar fi un joc între ei, că nașul va prelua șefia PSD și va uni PSD cu UNPR făcând un partid mamut fără frică de nimic, dar eu nu cred așa ceva. Oprea nu vrea bătăi de cap, el promite marea cu sarea, a mai promis odată că va fuziona cu PSD-ul, pe la începuturile USL și până la urmă a bătut în retragere în interes național. Oprea știe că forța și puterea lui constau tocmai în faptul că nu este destul de puternic pentru a deveni un pericol pentru marile partide, dar este suficient de puternic pentru a schimba majoritatea parlamentară și a fi invitat la guvernare de oricine câștigă alegerile. Deci cine speră sau vede aici un joc Ponta-Oprea, să se oprească la Oprea.

Ponta a cam ieșit din joc, este incredibil cât de ușor. Este posibil ca până la urmă să i se fi pus în față perspective și schelete mai grave decât glumele cu numirea lui Șova și banii încasați de la Turceni, dacă ne uităm pe lista lui Valer Marian ne dăm seama că astea erau cele mai mici păcate. Deci nu este exclus ca până la urmă Koco să fi câștigat și Ponta să fi cedat, iar acesta să fie primul pas, care să facă ieșirea mai teatrală și drama mai lacrimogenă, să arate lumii că este un lider de partid cu onoare. Care onoare? Asta este drama președinților, să se înconjoare de trădători și să piară de mâna lor. Când îți place să ți se susure la urechi numai imnuri și ode și îi mazilești pe toți cei care îți spun adevărul, sfârșitul nu poate fi altul .

Anunț pe stâlpul din parcare

Modul în care s-a anunțat și produs așa zisa demisie care practic este o încercare de cosmetizare a imaginii și de schimbare a subiectului zilei, ne arată că demisia este o simplă mutare de distragere a atenției. În orice partid din orice țară o asemenea decizie se discută în conducerea partidului, se stabilește o cale de urmat, o strategie, o stabilizare, un curs de acțiune, pentru că demisia președintelui nu este o schimbare de vănzător la băcănia de la parterul blocului. Dar domnul Ponta a tratat subiectul și partidul ca pe o problemă de cartier, anunțându-și colegii de partid printr-o scrisoare de adio și un anunț lipit pe stâlpul din fața blocului ”angajăm vânzător” pretinzând că are onoare. Asta e onoare, un anunț dat pe facebook? Să fim serioși, ăsta este dispreț la adresa partidului pe care tot el îl va conduce in fapt, dar și la adresa cetățenilor pentru că demonstrează -așa cum am mai spus- că el consideră guvernul undeva sub linia partidului atâta timp cât demisionează din partid pentru a nu-i șifona imaginea cu dosarele sale, dar rămâne în fruntea guvernului de a cărui imagine nu îi pasă.  Nu vi se pare că e ceva cu curul în sus aici? Așa ceva numai în România e posibil.

Reacții firești într-o țară de doi bani

Acum pesediștii fideli vor vorbi despre onoarea președintelui de partid, opoziția despre lipsa de onoare a premierului, prostimea despre piciorul lui Ponta, opoziția din partid despre trădarea lui Oprea, media despre Zăvoranca și Leo sau despre deturnarea avionului prezidențial la Sibiu, iar lucrurile vor merge mai departe în dulcele stil românesc. Până la urmă istoria României va deveni o lungă înșiruire de abuzuri, lovituri de ”imagine” numite revoluții, reforme, suspendări, coabitări, care nu sunt altceva decât ciolaniade.