duminică, 15 noiembrie 2015

Anticonstituţionala Lege 217/2015

http://www.art-emis.ro/jurnalistica/3211-anticonstitutionala-lege-217-2015.html
Fără dezbateri publice, fără dezbateri parlamentare, fără să-şi amintească o clipă de Constituţia României pe care a jurat credinţă poporului român, Klaus Johannis, ca cel mai umil funcţionăraş de Bruxelles, a promulgat o lege profund antidemocratică, anticonstituţională ce limitează libertăţile cetăţenilor români la fel sau chiar mai abuziv decât sub dictatura comunistă. Aplicarea unei astfel de legi va duce la perturbări şi consecinţe negative în societatea românească pentru că încalcă flagrant drepturile esenţiale a fiecărui cetăţean prevăzute în Constituţie şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - ONU 1948, în efect şi în prezent. Fosta Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului 31/2002, la rândul ei profund anti cetăţenească, motivată să prevină şi combată infracţiunile de genocid contra umanităţi, acum lărgită şi îndesată cu pedepse, a devenit Legea 217/2015. Întâi, e o mare ruşine o asemenea lege în lumea secolului al XXI-lea! Al doilea, nu era nici o urgenţă pentru că nu erau semne de vreun genocid în România atunci, cum nu sunt nici acum! Al treilea „genocid contra umanităţii" e un pleonasm ce demonstrează gradul de cultură al guvernului de atunci şi a lui Klaus Johannis de acum. DEx: Genocid - crimă comisă cu intenţia de a distruge un grup uman, naţional, etnic. Unde e crima comisă, cine a fost grupul cu asemenea intenţii înfăptuite, Herr Klaus? Ah, preventiv? Păi, dacă începeţi să promulgaţi legi de prevenire, azi mâine ne treceţi la alimentaţia raţională, pe cartele precum Ceauşescu, să preveniţi indigestiile şi obezitatea, diabetul şi guta. Legea 217/2015 o ţine înainte cu „genocidul contra umanităţii", o situaţie extrem de gravă, pentru că e în joc umanitatea (după DEx înseamnă totalitatea oamenilor, omenirea) nu aşa un grupuleţ de câteva milioane ci toate cele şapte miliarde, afară de cei ce îl produc! Cine sunt cei din România care plănuiesc un genocid cât sfârşitul omenirii? Legea îi precizează, sunt formaţiunile şi organizaţiile fasciste, legionare, rasiste, xenofobe. Sfârşitul omenirii cu ăştia! Mai ales cu legionarii, care-s numai umbre. Legea 217/2015 e înarmată şi împotriva umbrelor: o organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist, xenofob este orice grup format din trei sau mai multe persoane. Nu ştiu care-i situaţia cu alte grupuri, dar nu ştiu să mai fie trei legionari codrenişti valizi în viaţă porniţi pe un genocid. Ultimului legionar din veghea gardă a murit în urma cu doi ani, trăgând cortina „Gărzii" după el. Acea mişcare national-creştină românească este nerevenibilă, istoria nu se poate clona!
Promulgata lui Herr Klaus, trece de grupul de trei la o persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid umanităţii. Nu scapă nimeni, vii sau morţi! Ridiculă promulgare, dacă ne întrebăm şi răspundem, cu cartea de istorie în mână, despre „genocidele" din România?! Istoria reţine bine: comuniştii au pedepsit crunt pe mulţi români pentru asemenea incriminări, nu au aşteptat după Legea 217/2015, care, acum, vrea să-i mai pedepsească încă odată, dezgropându-i şi spânzurându-i precum au făcut englezii cu Cromwell. Îi dezgroapă Alexandru Florian, preşedintele de la I.N.S.H.R.-„Elie Wiesel", omul cu ideea acestei legi, Crin Antonescu care a preluat ştafeta de la el şi a dus-o în parlament, cu surle şi tobe, şi Klaus Johannis. Apoi, vor spânzură oasele şi le vor incinera, iar cenuşa o vor arunca la canal. Legea actualizează, ce se tot actualizează: fasciştii, legionari, rasiştii şi xenofobii sunt şi antisemiţi şi incită la antisemitism.
Articolul 1: reglementează interzicerea formaţiunilor fasciste, legionare, rasiste pe teritoriul României ca să prevină genocidul contra umanităţii, adică a întregii omeniri.
Articolul 4: se pedepseşte cu închisoare, până la 3 ani, pentru confecţionarea şi răspândirea de simboluri fasciste şi legionare.
Articolul 5: se pedepseşte cu închisoare, până la 3 ani, pentru promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii! Acest articol (ca şi altele - n.r.), contravine Constituţiei României, Articolul 30, care consfinţeşte dreptul de exprimare liberă şi interzicea cenzurii de orice fel, iar ca fapt de cultură generală; adevăratul cult al unei persoane îl hotărăşte, în timp, istoria, nu propaganda de moment (să ne reamintim de Hitler, Stalin şi ceilalţi). Şi încă ceva, în Secolul al XXI-lea, făcând istorie cum trebuie, nu se mai fac proscrieri de personalităţi ca în Imperiul Roman nici Inchiziţie ca în Evul Mediu Catolic, nici nu se mai ard sau distrug cărţi ca vremea lui Hitler şi Stalin sau a dictaturi comuniste postbelice din România, impusă de Moscova, E penibil, la fel ca în comunism, să o luăm din nou cu schimbatul numelor de străzi, cu dărâmatul de busturi şi statui ca să prevenim genocidul împotriva umanităţii! Asemenea decizii nu sunt metode de prevenirea genocidurilor ci acte ilegale împotriva identităţii istorice a unui popor!
Articolul 6: se pedepseşte cu închisoarea, până la 5 ani, dacă în public se neagă sau minimalizează holocaustul. Holocaustul evreilor nu se poate nega, e un adevăr istoric odată pentru totdeauna, iar necunoscătorii ai acestui adevăr, nu trebuie să fie închişi ci puşi să citească şi să conspecteze cel puţin o sută de cărţi din milionul scris despre holocaust. Şi ca să înveţe bine istoria acelor timpurii, să citească despre toate holocausturile din Secolul al XX-lea, nu doar despre cel evreiesc.
Am fost curios ce reacţie a stârni în mass-media această lege ce, sub pretextul „prevenirii unui genocid", de fapt limitează drastic libertăţile de conştiinţă şi exprimare a cetăţenilor. În „Observator Cultural", Liviu Ornea şi-a intitulat comentariul „217 / 2015, o lege inutilă" şi se teme că textul legii îngăduie orice fel de interpretări, de abuzuri. Deci nu este inutilă pentru cei ce au iniţiat-o, clar, din moment ce Liviu Ornea se teme. Continuă cu un mare adevăr: Nu sub ameninţarea pedepsei va scădea numărul „antisemiţilor", dimpotrivă. Legea asta nu face decât să alimenteze „antisemitismul", latent, filo legionarismul. Bine comentat! În „Cotidianul", Radu Ulmeanu scrie „Ruşine, domnule Florian" în care îi reaminteşte lui Alexandru Florian, fiul nomeclaturistului comunist Radu Florian profesor de marxist leninist la Universitatea Bucureşti, multe fapte reale din deceniul V şi VI din România. Frumos din partea autorului, dar trebuia să ştie că fiii nomenclaturiştilor nu au ruşine şi astfel parvin şi acum. În „Adevărul" Alex Ştefănescu semnează articolul „Poate sunt eu nebun" (!) Poate, pentru că şi nebunilor, câteodată, le sar din cap adevăruri: O lege care pedepseşte anumite opinii - opinii, nu fapte - cu închisoarea este în esenţa ei stalinistă şi nu poate fi acceptată de o societate democrată. După această afirmaţie justă, îi spun că titlul e prost ales... sau e un scut preventiv. Asfel îşi permite următoarea constatare: prea puţini intelectuali protestează împotriva legii 217/2015, referindu-se numai la intelectualii săi bucureşteni. Adaug, după cele apărute pe Internet, că în Diaspora Română, majoritatea intelectualilor care l-au votat pe Klaus Joiannis, acum, după promulgarea acestei nelegi, îl critică vehement iar Forumul Româno-American i-a adresat un protest, prevenitor, la care m-am alăturat şi io.
În încheiere, m-a amuzat subtilitatea cu care Augustin Buzura a reacţionat la această lege, narând în „Cultura" lui o anecdotă: „Un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ (nu-i dă nume - nota cititorului) care nu contenea să facă flotări. După ce se sătură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe umăr: domnule, muierea o plecat de mult!". Bravo, Gusti, sper că neamţul să priceapă ceva şi să se oprească din flotări.
P.S. - Aceasta e a doua variantă, pentru că în prima am fost neclar pentru unii, iar cineva m-a tras de ureche, cum îmi permit să-i spun academicianului Augustin Buzura „bravo Gusti". Simplu: am făcut secundariatul în Clinicile Clujului, în discipline diferite, dar în acelaşi timp şi atunci aşa îi spuneam. Îl felicit sincer că ajuns academician, dar io tot Gusti am să-i spun. Servus!

Articole asemanatoare

marți, 20 octombrie 2015

Ciocnirea civilizațiilor – reeditarea războiului din Crimeea

&


Asistăm, în anul 2015, la o schimbare de abordare în plan geopolitic la nivel macro. Dacă până acum am fost obișnuiți cu intervenții militare ale unor state sau coaliții în state fără forță militară redutabilă, sub diferite argumente (care mai de care mai nerealiste), în acest moment, sunt mai mulți actori politici și militari majori implicați în ceea ce specialiștii numesc ”criza refugiaților”.

Acțiunile ISIS din Orientul Mijlociu au fost elementul declanșator pentru cea mai mare migrație din ultimii 50 de ani. Deși pare că valul de imigranți este o problemă în sine, migrația nu este decât un element pe marea tablă de șah a lumii, în care marile puteri fac jocurile în funcție de interesele proprii.

Statele Unite își doresc menținerea puterii în Orientul Mijlociu și semnarea acordului TTIP cu Uniunea Europeană. Uniunea Europeană este excedată de valul de imigranți și se teme de creșterea periocolului terorist. Rusia și Turcia reeditează Războiul Crimeei iar Iranul și Israelul încearcă să obțină cât mai multe beneficii din acțiunile marilor puteri în Orientul Mijlociu.
Politica europeană ”Russia first” promovată de Germania și Franța
Întervenția rusă în Ucraina și alipirea Crimeei au dus la sancțiuni economice impuse de SUA și UE pentru Federația Rusă. Dacă Statele Unite au avut de câștigat din această mișcare, Uniunea Europeană, mai exact Franța și Germania, au fost marii perdanți, deoarece schimburile comerciale cu Rusia reprezentau un procent însemnat din economie.
Discursul Președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care a îndemnat la normalizarea relațiilor cu Rusia a demonstrat că Uniunea Europeană nu mai dorește să aibă pierderi economice din cauza divergențelor ruso-americane și că este gata să renunțe la sancțiuni. În acest context, Tratatul de Liber Schimb UE-SUA este ca și mort, ceea ce spulberă speranțele multor companii americane cu privire la piața comună americano-europeană.
Cum folosesc SUA și Turcia comunitatea turco-musulmană din Germania
Pentru a relansa jocul, Statele Unite apelează la Turcia, singura putere militară și economică din Europa care poate concura, fie și teoretic, cu Uniunea Europeană și Rusia. Deși relațiile dintre Rusia și Turcia păreau foarte bune, anexarea Crimeei de către Rusia nu fost văzută bine la Ankara iar intervenția din Siria cu atât mai puțin. În acest context, Relațiile SUA – Turcia au crescut în intensitate, dar nu pe filiera NATO, cum era normal, ci din dorința celor două state de a câștiga influență.
Turcia are un ghimpe împotriva UE deoarece nu a fost acceptată de Uniune, în mare parte, din cauza religiei musulmane. În acest moment, când popululația musulmană din Europa este în creștere, iar în Germania minoritatea turcă atins apropape 5%, administrațiile de la Ankara și Washington și-au dat seama de factorul ridicat de presiune pe care îl au în Europa. Statele Unite, cu ajutorul Turciei, ”ghidează” sutele de mii de imigranți din Orientul Mijlociu către statele dezvoltate ale Europei (cu precădere Germania) folosindu-se de criza din Siria pentru a ”invada” Europa. Numărul musulmanilor este în creștere la nivel european, iar cel mai important și apropiat stat musulman de Europa este Turcia, astfel este evidentă anvergura pe care o va căpăta Erdogan în Europa și în Orientul Mijlociu. Prin sprijinirea Turciei, Statele Unite își asigură influența în Europa (adoptarea TTIP) și scade pericolul unei prietenii solide Germania-Rusia.
Se prefigurează un război cu tentă religioasă
Războiul Crimeei din 2015 are foarte multe similitudini cu cel din secolul XIX. În 1853 au intrat în luptă Imperiul Țarist (Rusia de azi) împotriva Imperiului Otoman (Turcia), împotriva Imperiului Englez, Franței și Sardiniei (o parte din teritoriul Italiei de azi). Practic, ultimul război religios. În 2015 asistăm la o reeditare în care state creștine sunt aliate cu Turcia împotriva Rusiei.
Intervenția Rusiei din Siria, împotriva ISIS are ca scop și protejarea creștinilor din acea zonă, pe care SUA și Occidentul pare că i-au uitat. La fel ca în războiul din 1853, Rusia creștină se erijează în protectorul creștinilor din Estul Europei, iar conflictul primește o puternică încărcătură religioasă.
Pe lângă acțiunile Rusiei, numărul mare de imigranți musulmani care vin în Europa, amenințarea atentatelor și dorința islamiștilor radicali de a impune islamul la nivel mondial transformă situația actuală din Europa și Orientul Mijlociu într-un conflict cu puternică tentă religioasă.
Războiul Crimeei varinta 2015
Până în acest moment, Rusia a punctat de două ori în conflictul de la distanță cu Turcia. Anexarea Crimeei și intervenția în Siria sunt două victorii tactice ale lui Vladimir Putin. Anexarea Crimeei îi asigură Rusiei acces la Marea Neagră iar intervenția din Siria are un rol multiplu: reduce importanța Turciei în regiune, crește anvergura militară a Rusiei la nivel internațional și îl ajută pe Vladimir Putin să-și refacă imaginea afectată de intervenția în Crimeea.
Administrația de la Ankara considera că Peninsula Crimeea este un teritoriu turcesc, fiind sute de ani sub ocupația tătarilor și a otomanilor. În ceea ce privește Siria, Erdogan dorea crearea unei zone tampon la granița cu Turcia pentru protecția refugiaților, controlată de armata turcă. Acest teritoriu ar fi întrerupt legăturile Iranului cu Hezbolah și ar fi izolat Damascul, lucru de neacceptat pentru Moscova, care sprijină regimul Assad, fiind ultimul lor bastion în Orientul Mijlociu.
Rusia a câștigat mai multe etape din acest război, dar Turcia și SUA se regrupează. Intervenția Rusiei în Siria a fost un blitzkrieg, dar Turcia și SUA nu vor renunța nici la Orientul Mijlociu, nici la controlul din Europa, mai ales că dețin atât de multe pârghii. Turcia a investit mult în ultimii ani în armată, dar a investit și în propaganda în statele din zona ei de influență. Exportul firmelor turcești a crescut exponențial în ultimii anii, atât în Europa de Est cât și Siria, Libia, Iran și Iraq. Ankara își diseminează mesajul foarte efecient în funcție de mediul și specificul populației.
În ceea ce privește SUA, rețelele controlate de omul de afaceri George Soros au fost activate în toată Europa. Deciziile Uniunii Europene sunt criticate din interior iar relațiile cu Rusia sabotate. Războiul este dus pe mai multe planuri, dar actorii sunt mereu aceiași. Chiar dacă situația este foarte complexă, taberele sunt stabilite în spatele unor interpuși, fie că aceștia se numesc al-Nusra, Bashar al Assad, PKK sau ISIS, războiul este purtat de SUA, Rusia, Turcia și UE.
Războiul Crimeei din 2015 nu mai implică doar state europene, iar rezultatul său va influența pentru o lungă perioadă de timp Rusia, SUA, Europa, Orientul Mijlociu și Turcia. Acest conflict a dus la mutații foarte mari de populații, schimbarea factorilor de stabilitate din Orientul Mijlociu, redeschiderea conflictului SUA – Rusia, a parteneriatului Germania – Rusia și mai ales la relansarea Turciei ca mare putere regională.
Referințe:
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanșarea căruia presa și opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, și care, în același timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent (‘free-lance’)); în aceeași notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populația civilă expusă la curățire etnică și abuzuri gen viol în același timp, este războiul care a influențat în mod durabil percepția rușilor în ce privește Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare, comparabilă poate numai cu invazia și jefuirea capitalei bizantine de către occidentali în timpul celei de-a IV-a cruciade. Este, de asemenea, războiul care a pus în evidență prăpastia care se căsca deja de pe atunci, în termeni de mentalități și valori pe continentul nostru, între Occidentul catolic și protestant, substanțial secularizat și marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, și Estul ortodox, adâncit în forme de religiozitate pline de ardoare și pioșenie, pe de altă parte: occidentalii percepeau manifestările de religiozitate specifice ortodocșilor veniți în pelerinaj a fi pur și simplu “barbare”, considerându-le “superstiții degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decât cele mai joase fetișisme de pe malurile vreunui rîu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influența politica occidentală în disputa pe tema Locurilor Sfinte, și va conduce într-un final, împreună cu alți factori, la războiul Crimeii. (Sursa: Wikipedia)
Autor: Laurențiu Nicodim
NOTA REDACȚIEI:
Unificarea Principatelor Române ca prim pas în edificarea Marii Uniri vine și ca urmare a efectelor Războiului Crimeei. Putem spera ca actualul război din Siria să conducă la revenirea Moldovei la Țara Mamă? Depinde doar de politicienii români dacă vor ști să joace corespunzător. Ponta este primul politician român care a anunțat posibilitatea ca la 100 de ani de la Marea Unire, în 2018, toți românii să se regăsească într-o singură graniță!

Ori este razboi, ori este intelegere secreta?

http://www.sroscas.ro/site/2015/10/20/ori-este-razboi-ori-este-intelegere-secreta/#more-100799

Analistii politici s-au impartit in doua grupuri. Cu opinii foarte clar conturate. Primul grup sustine ca Al Treilea Razboi Mondial a inceput. Cel de-al doilea grup sustine ca, de fapt, ne aflam in prezenta unui pact secret incheiat intre Statele Unite si Federatia Rusa. Ceea ce este insa straniu este ca si acestia sustin teza razboiului mondial. Numai ca cele doua scenarii se bat cap in cap. Numai unul dintre ele poate ramane in picioare.
Daca exista un razboi mondial, atunci exista, in mod obligatoriu, si cele doua puteri globale aflate in conflict. Asadar, intre cine si cine se poarta acest razboi? Dimpotriva. Daca cele doua puteri globale militare, Rusia si Statele Unite, au ajuns la o intelegere si si-au impartit sferele de influenta, atunci nu ne putem afla in prezenta unui razboi mondial. Ci, cel mult, are loc un razboi regional. In care intervin, intr-un fel sau altul, cel putin 40 de state ale lumii. Dar fara pericolul extinderii.
Ce alegem? Care este scenariul corect? Judecand pur cantitativ, putem ajunge usor la concluzia – la care eu unul am si ajuns de mult – ca a fost declansat cel de-Al Treilea Razboi Mondial. Un razboi care nu este deloc asimetric. Dimpotriva. Este cat se poate de clasic. Si se desfasoara dupa tipicul celorlalte doua razboaie mondiale. Avem cel putin 40 de state ale lumii implicate in conflictul din Orientul Apropiat? Avem. Sunt cele mai multe dintre aceste state implicate militar? Sunt. Sunt prezente pe teren marile puteri ale lumii? Sunt. Nu lipsesc Statele Unite, Federatia Rusa, China, statele Uniunii Europene, toate statele NATO, Iranul, Israelul, Yemen, etc.
O a doua caracteristica a unui razboi mondial este ca, pe ultima suta de metri, inainte de debut si imediat dupa, se fac ajustari teritoriale. S-au facut? Evident. Rusia a confiscat peninsula Crimeea si si-a adjudecat partial din teritoriul Ucrainei, regiunile Lugansk si Donet. Iar acum urmeaza, printr-un referendum, ca un teritoriu al statului georgian, care a si fost pretextul unui mic razboi, sa fie alipit Federatiei Ruse.
Sunt cele mai sofisticate echipamente militare aruncate in lupta? Evident. Siria functioneaza nu numai ca un teatru de razboi, ci si ca un teren utilizat, cu populatie cu tot, pentru experimentarea noilor arme. Rusii, cel putin, o dovedesc in fiecare zi. Dar la fel procedeaza si puterile NATO. Ca sa nu mai vorbim despre China si Iran.
Asadar, ce mai lipseste? Nimic. Cu exceptia recunoasterii oficiale a faptului ca ne aflam in plin razboi. Un razboi care, la fel ca si celelalte doua, pe parcursul urmatoarelor saptamani si luni va fi resimtit, din plin, de catre toate statele. Inclusiv de catre Romania. Care este amenintata, inclusiv atomic, pretextul fiind baza americana de la Deveselu. Si nu este deloc intamplator ca decidentii politici de la Bucuresti au marit bugetul Apararii si au trecut, mai mult sau mai putin discret, la recrutari masive.
Daca asa stau lucrurile, mai urmeaza un singur lucru. Sa stabilim, in mod clar, cine sunt principalii jucatori in jurul carora se construiesc sau exista deja marile aliante militare. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt clare. Se confrunta in acest Al Treilea Razboi Mondial adversarii din perioada Razboiului Rece. Statele Unite si Federatia Rusa. Fiecare dintre acestia incearca sa ia cat mai multe state captive, in postura de aliati. Si, la fel cum s-a intamplat si in celelalte doua razboaie mondiale, exista, si acum, o perioada de incertitudini, in care unele state oscileaza. Asteptand sa intuiasca care va fi tabara castigatoare. Este singurul element care pare a bulversa scena politica mondiala.
Exista analisti prodigiosi, la noi cel mai important fiind Adrian Severin, care, recunoscand din capul locului ca a fost declansat cel de-Al Treilea Razboi Mondial, sustin, totusi, utilizand fel de fel de argumente, dar si “informatii pe surse”, cum ca intre Statele Unite si Federatia Rusa a intervenit un acord in ceea ce priveste cea mai importanta zona a conflictului, cea din Orientul Apropiat. Si ca, Europa, in siajul Statelor Unite, nu face altceva decat sa incerce de zor sa isi reseteze raporturile cu Federatia Rusa. Principalul argument este dat de cateva mutari pe tabla de sah a acestui conflict. America da semne ca se retrage din Siria in timp ce, Federatia Rusa ocupa accelerat teritoriu. Incercand sa duca pana la capat treaba inceputa de NATO. La schimb, nu se mai vorbeste deloc despre agresiunea rusa din Ucraina. Batista este pusa pe tambal. Tema ucraineana lipseste din retorica razboiului. Si, in plus, lideri ai Uniunii Europene lasa impresia ca  isi cer scuze Moscovei si transpira pentru a reface relatia cu demonizatul Vladimir Putin.
Dar daca asa ar sta lucrurile si nu am asista doar la o operatiune inselatoare, care tine si ea de tehnica razboiului, atunci nu ar mai putea fi sustinuta teza unei conflagratii mondiale. Pur si simplu pentru ca ar lipsi cei doi principali protagonisti. Una sau alta. Ori Federatia Rusa a batut palma cu Statele Unite si atunci nu poate fi vorba de un razboi mondial. Ori nu exista nicio intelegere secreta si atunci, avand cei doi poli de putere, plasati in stare de conflict, avem si cel de-Al Treilea Razboi Mondial. Totul este sa ne hotaram.

luni, 19 octombrie 2015

De ce nu cred o iotă din Revoluția lui Liviu Dragnea în PSD

http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-marti-20-octombrie-2015/

Entuziasmat de faptele și vorbele lui Liviu Dragnea din ultimul timp, cineva mă ceartă pe motiv că exclud posibilitatea ca un baron local de faimă să debaronizeze PSD.
Într-adevăr, în istorie sunt cunoscute situații în care prinți depravați, o dată ajunși la putere, au fost cei mai buni conducători ai unei țări bazate pe respectarea moralei.
Nu de puține ori cei mai buni doctori ai unei societăți sunt cei care au trecut prin boala de care suferă societatea respectivă.
Tot ceea ce face Liviu Dragnea ar putea fi salutat ca semnul unei revoluții în PSD.
Cum se întîmplă nu numai cu partidele, dar și cu statele, PSD, ajuns într-un moment de criză care-i pune la îndoială supraviețuirea, a găsit în interiorul lui nu numai Salvatorul, dar și unanimitatea de a-i da Salvatorului toată puterea.
Numai că imediat apare o problemă.
Pentru ca o Revoluție să izbîndească e musai ca Eroul, Salvatorul să creadă în idealurile Revoluției.
Se poate spune acest lucru despre Liviu Dragnea?
Liviu Dragnea e din 2005 vicepreședinte al PSD, iar din 2013, președinte executiv.
De cînd a fost desemnat președinte interimar, printr-o lovitură PSD-istă de palat, Liviu Dragnea nu obosește a vorbi de democratizarea PSD, de debaronizarea PSD, de promovarea tinerilor în structurile de conducere, de despărțirea de comunism, de statul de drept, de plasarea în prim plan a Poporului PSD-ist, de dialogul politic, de apropierea de intelectuali.
A fost din 2013, timp de doi ani, al doilea om în PSD.
L-ați văzut făcînd ceva din cele avansate acum ca Revoluție în PSD?
L-ați auzit criticînd ceva din realitățile PSD?
Firește că nu.
Cum se explică iureșul revoluționar de acum?
A gîndit toate acestea, dar s-a temut să nu-l contrazică pe Șeful Victor Ponta?
Păi, ce fel de revoluționar e acum dacă n-a avut curajul să-și critice Șeful în numele ideilor revoluționare?!
A avut o revelație mistică – de genul A auzit voci, ca Ioana de Arc – prin care i s-au dat la pachet toate măsurile revoluționare pe care trebuie să le ia?
Firește că nu.
Liviu Dragnea îndeplinește un Program scris de alții, citește discursurile scrise de alții.
Mă înșel eu?
Poate.
Liviu Dragnea e un om cu pistolul Binomului SRI-DNA la tîmplă.
Pînă cînd nu scapă de acest pistol n-am nici un temei să cred că face și zice ceea ce crede el sincer.
Chiar dacă el o fi sincer.
Imaginați-vă o femeie care vă spune că vă iubește în timp ce-i țineți pistolul la tîmplă.
Poate nu minte.
Poate chiar vă iubește sincer.
Cum s-o credeți totuși cîtă vreme ea are pistolul la tîmplă.
Eu cel puțin voi crede în sinceritatea și, prin asta, în temeinicia idealurilor revoluționare ale lui Liviu Dragnea, abia după ce nu va mai avea pistolul la tîmplă.
Pînă atunci îl suspectez de jucat după cum îi cîntă alții.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Mariana Rarinca despre sentința dată de Binomul SRI-DNA: Sărut mîna conașule, că m-ați violat doar! Slavă Domnului că nu m-ați violat cu perversiuni!


Vineri, 11 septembrie 2015, aflînd că la 18.00 se va pronunța sentința în Cazul Rarinca, mi-am lăsat alte treburi, mult mai importante, și m-am așezat în fața televizorului cu mîna pe telecomandă pentru a trece de pe o televiziune de știri pe alta. Am făcut acest popas în postura de telespectator nu pentru a vedea la 18.00 sentința dată de Curtea de Apel București într-un caz unic în istoria Justiției noastre, alintată de Divizia Presă a Binomului SRI-DNA cu zbenghiul de Independentă, ci pentru a observa felul în care televiziunile abordează acest moment: Rejudecarea de către Curtea de Apel București a unei sentințe definitive date tot de Curtea de Apel București.Mă așteptam ca toate televiziunile de știri să fie conectate la eveniment.
Cînd se știe că la 18.00 se va pronunța sentința, o televiziune de știri pregătește momentul de vîrf printr-o dezbatere în studio a cazului: puncte de vedere diferite despre rejudecarea Procesului, reamintirea Scandalului, profeții despre sentință.
Spre uluirea mea, cu excepția lui B1Tv, pentru toate televiziunile de știri, evenimentul n-a existat.
Că Realitatea Tv n-a considerat că e nevoie de o pregătire mediatică a momentului mai înțeleg.
Dar că Antena 3 se ocupa de Traian Băsescu nu mai înțeleg.
Deși dacă mă gîndesc bine înțeleg perfect.

De mai mult timp, Antena 3, cu o Camelia Voiculescu avînd pe rol două procese grele, care se pot lăsa cu închisoarea, evită cu grijă orice subiect care ar putea supăra Binomul SRI-DNA și pe Klaus Iohannis.
Și pentru că un post de televiziune de știri trebuie să trăncănească de dimineață pînă seara, Antena 3 se ocupă de Traian Băsescu.
N-are importanță că președinte e de un an aproape Klaus Iohannis.
N-are importanță că premierul Victor Ponta e pe cale să fie dat jos prin folosirea Justiției ca instrument de Poliție politică.
N-are importanță că România se află în fața uneia dintre cele mai mari provocări din Istoria sa modernă care e chestiunea refugiaților.
N-are importanță că primarul general al Capitalei a fost arestat în urma unui flagrant care s-a dovedit că nu e flagrant.
Toate aceste subiecte fierbinți pentru orice televiziune de știri minim profesionistă nu există în cazul Antenei 3.
Și nu există pentru că abordarea lor ar însemna riscul de a supăra Sistemul.


Și atunci se apelează la subiectul de un deceniu al Trustului lui Dan Voiculescu:
Traian Băsescu.
În Traian Băsescu poți da cu parul fără a risca închisoarea pentru Camelia Voiculescu.

Așa se explică tragerea pe sfoară a amărîtei de Mariana Rarinca.
E ușor de observat că Mariana Rarinca s-a manifestat doar la Antena 3, deși și alte televiziuni și site-uri au fost de partea ei.
Prin aceasta Mariana Rarinca a putut fi lesne acuzată de către Livia Stanciu ca făcînd parte dintr-un complot al Antenei 3.
Prin obținerea exclusivității de declarații și interviuri, Antena 3 a făcut-o ostatecă pe Mariana Rarinca.
După care a vîndut-o Binomului SRI-DNA cu Galați cu tot!

M-am uitat la tv nu pentru a vedea, deoarece eram sigur că sentința va fi una de condamnare la 3 ani cu suspendare.
Cititorii acestui blog, presupuși de mine inteligenți și mai ales cu creierul rămas nespălat de Divizia Presă, nu cred că aveau și ei vreo îndoială că aceasta va fi sentința.
Achitarea ar fi însemnat zbaterea zadarnică a Binomului de a lua dosarul de la Completul repartizat în chip aleatoriu pentru a i-l da unui Complet ales pe sprînceană.

Operațiunea Spălarea cu săpun parfumat a rochiței pătate a Liviei Stanciu implica în chip necesar o condamnare a Marianei Rarinca.
Condamnarea cu executare ar fi fost deosebit de riscantă pentru Binomul SRI-DNA.
Imaginați-vă secvența luării pe sus de acasă a Marianei Rarinca, transmisă în direct de televiziuni!
Livia Stanciu, Codruța Kovesi, Binomul SRI-DNA ar fi primit o dezastruoasă lovitură de imagine.

Sentința dată de Completul SRI-DNA – cea de condamnare cu suspendare – mai rezolvă cîteva probleme:
  • Justifică ținerea unei nevinovate timp de șase luni în arest preventiv.
  • Dă o lovitură de imagine Completului condus de Risantea Găgescu.
  • Se constituie într-o amenințare cumplită pentru toți judecătorii care vor îndrăzni să dea altă sentință decît cea sugerată de Binomul SRI-DNA.
  • Eram sigur că aceasta va fi sentința nu numai pe baza acestui raționament, dar și pe baza prestației avute de Mariana Rarinca în fața Completului de judecată de la Curtea de Apel alcătuit de Binomul SRI-DNA.
    Transcrierea intervenției dezvăluie o altă persoană decît cea care tuna și fulgera sub privirile pișăcioase ale lui Mihai Gâdea.
    Leoaica de pînă acum devenise cățeluș.
    La majoritatea întrebărilor, Mariana Rarinca a refuzat să răspundă.
    Desigur, din punct de vedere strict juridic strategia ei, sugerată de apărător, a fost corectă.
    Din punct de vedere al interesului public, a fost însă o mare, uriașă eroare.

    Mariana Rarinca întruchipase – pentru mine și pentru cei interesați într-un stat de drept și nu într-un stat de Drepți în România lui 2015 – eroul care ar fi putut să dea o lovitură Sistemului care folosește Justiția pentru răfuieli mafiote politice și economice.
    La Procesul de joi, 10 septembrie 2015, Mariana Rarinca a ajuns pînă acolo încît a declarat public că regretă tot ce a făcut împotriva Liviei Stanciu.
    Mai rămînea să înalțe imnuri de slavă Binomului SRI-DNA!
    Tare mă tem că Mariana Rarinca a ajuns la o înțelegere cu cei care au trimis-o pe nedrept într-un arest preventiv de șase luni.
    Ea face ciocu’ mic, iar ei îi dau o condamnare cu suspendare și nu cu executare.

    Prima declarație a victimei nu dă curs unei indignări, ci unei fericiri:
    „Deja începusem să fac bocceluțele. Când vor veni să mă ia, să fiu pregătită. Mă temeam că o să mă ia. Mă gândeam că o să am oamenii la poartă, să mă ia.”

    N-au venit s-o ia.
    Nu contează că întreaga afacere – de la anularea sentinței pînă la rejudecarea procesului – trimite la o țară din Caraibe și nu la una din Uniunea Europeană.
    Contează că Mariana Rarinca se aștepta la un superabuz.
    N-a fost super abuz.
    A fost abuz pur și simplu.
    – Sărut mîna conașule, că m-ați violat doar! Puteați să mă violați cu perversiuni!

     

    miercuri, 5 august 2015

    FOTOGRAFII



    Întâlnire de gradul trei la ÎCCJ unde dna Udrea și-a revăzut fostul soț, Dorin Cocoș, pe care l-a sărutat pe obraz urându-i la mulți ani (ceea ce având în vedere locul acțiunii, adică sala de judecată, suna cam alarmant) de ziua lui. Deodată cu Obama. Președintele american și-a serbat ziua prezentând planul de combatere a încălzirii globale care duce la scăderea temperaturii cu 2 grade în câțiva ani. Timp în care va crește cu trei grade. Tot la ÎCCJ, dna Udrea s-a întâlnit și salutat cu Bica după care s-a întâlnit cu presa: „mi-aș dori să nu mai fiu fotografiată non-stop”. Poftim! După ce s-a zbătut zece ani ca să fie filmată și fotografiată, acum când și-a împlinit visul, s-a săturat. Probabil că au început să-i displacă fotografiile de la celebrele poze de anul trecut cu Bica și Topoliceanu la Paris, de sf. Valentin – cu puțin înainte ca adevăratul Valentin, actualul său prieten, să-i lumineze viața. În aceeași zi, procurorul general a redeschis dosarul răpirii ziariștilor în Irak la plângerea lui Vadim care-i acuză pe dnii Băsescu și Blaga că și-au oprit 4 mil. dolari din răscumpărarea răpiților. Acuzația lui Vadim, hazardată ca de obicei, s-ar putea să-i neliniștească însă pe adevărații autori ai acelei afaceri murdare. Apropo, de Iulian Gherguț, românul răpit în Burkina Faso acum câteva luni, se mai știe ceva? Tăcere totală. Mucles. Nici de tânărul Ionuț Gologan condamnat la moarte în Malaezia nu se știe nimic și nici dacă statul a intervenit pentru salvarea lui. Sigur, pentru cei care nu coboară din mașină fără câteva milioane de euro la pungă, un biet gologan nu înseamnă nimic. Și dacă tot răscolim amintirile, ce s-o fi întâmplat cu procesul intentat lui Vadim pentru atacarea și insultarea unui executor judecătoresc? Acum însă justiția a pus mâna pe Lukoil: compania rusească e acuzată de un prejudiciu de 2 mld. euro. Asta la prima pompă. Încă un tezaur depus la ruși. Să vedem dacă-l recuperăm sau rămâne pierdut pentru vecie. Despre pierderi a scris și FMI guvernului Ponta avertizându-l de riscurile relaxării excesive din Codul Fiscal asupra cărora a revenit și guvernatorul Isărescu: „macrostabilitatea e ca sănătatea, îți dai seama cât de prețioasă e când o pierzi”. Dacă boala afectează capul, nu-ți mai dai seama. Își dau seama cei din jur, așa că A. Năstase a constatat că „Ponta e captivul FMI, CSAT și BNR”. Te pomenești că trebuie răscumpărat. Din captivitate (unde e captivat de peisajul american) Ponta le-a scris liberalilor că există resurse pentru Cod dar ei le ignoră fiind prea „flămânzi”. Ei, de la Flămânzi au pornit și alte răscoale. Dar între flămânzii din PNL și nesătuii din PSD diferența e doar de câteva kilograme. Intră în marja de oroare.

    VICTIMELE COMUNISMULUI ȘI „LEGEA MEMORIEI“

    http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/victimele-comunismului-si-legea-memoriei.html
    Planul Memoriei
    Orice dezbatere trebuie să aibă în centru victimele. Altfel, ea nu are nici un sens.
    Ieri, 4 august a.c., cea de-a doua organizație a victimelor – Federația Română a Foștilor Deținuți Politici – s-a pronunțat, prin vocea președintelui ei, Marcel Petrișor, adresând o scrisoare Președintelui Republicii, în care a spus că legea în discuție încalcă libertatea de conștiință și de expresie, și a solicitat rediscutarea ei (cf.http://www.rostonline.ro/2015/08/o-intrebare-domnule-presedinte/).
    Din păcate, nu același lucru a făcut și principala organizație a victimelor – Asociația Foștilor Deținuți Politici – care s-a ilustrat printr-o tăcere asurzitoare, în condițiile în care oamenii obișnuiți așteaptă să audă vocea victimelor, comunicată chiar de structura lor cea mai autorizată.
    Înțelegem postura D-lui Octav Bjoza – de subsecretar de Stat, de recent decorat de Președintele țării, în fine, de culpabilizat cu acuze de „legionarism“ –, și totuși: absența unei poziții în această chestiune ar fi măcar de explicat.
    Când ne referim la morții, mutilații și „reeducații“ comunismului nu vorbim despre „țărăniști“, „liberali“, „legionari“, „sioniști“ sau „regaliști“, ci doar despre victime pur și simplu. Prin urmare, a face decupaje politice în în această chestiune echivalează cu înmormântarea unor categorii de victime a doua oară (și, probabil, pe vecie).

    Planul Istoriei
    Victimele comunismului sunt afectate direct de această lege.
    1) Persoanele condamnate de regimul comunist pentru „crime împotriva umanității“, „crime de război“, „crime împotriva păcii“ au fost asimilate cu cele privind „dezastrul țării“, iar condamnările au vizat, în primul rând, nu să facă dreptate altor victime (evreiești, rrome), ci să distrugă vechea ordine „burgheză“, laolaltă cu membrii ei cei mai proeminenți.
    2) Condamnările pronunțate de instanțele regimului comunist pentru „legionarism“ și „fascism“ au vizat, în prima parte a regimului comunist, să distrugă principala organizație subversivă (Mișcarea Legionară), iar arestările și anchetele au avut ca scop să „probeze“ valabilitatea arestărilor, care se supuneau următoarei logici: „Decât să scape un singur legionar vinovat, mai bine să arestăm o mie de nevinovați“.
    Prin urmare, când vorbim despre „legionari“, „fasciști“ arestați de regimul comunist trebuie să avem permenent în minte că aesta nu făcea distincție între aderenții reali și cei presupuși (suspectați), la fel cum arestările, anchetele și condamnările nu aveau ca scop să-i disculpe pe cei din urmă, ci să le smulgă „mărturisiri“ (auto)încriminatoare.
    Termenul „fascism“, luat separat, fără legătură cu legionarismul, este și mai problematic: el nu privea adrența la vreun partid, la vreo grupare, la vreo ideologie, ci caracteriza rezistestența în fața acțiunilor regimului comunist sau locul important pe care țintele îl ocupaseră în vechiul regim numit „burgez“.
    Astfel, ceea ce regimul comunist numea „legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu din care doar o mică parte erau legionari reali, și dintre aceia mulți condamnați nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simplă apartenență la organizație, or ajutorare umană, botezată, și ea, „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar aceste victime nu doar că au fost nevinovate, ci nu au avut vreo legătură cu ideile și faptele încriminate.
    În plus, multe dintre arestări erau făcute pe baza deciziilor interne ale Colegiului de conducere al Securității, adică fără a le trece prin vreun proces, ceea ce înseamnă că nu era posibilă – nici măcar pentru acel regim terorist – vreo legătură a arestaților cu „fascismul“, „legionarismul“, „crimele de război“, „crimele împotriva umanității“ sau altele asemenea. Ele se numeu „condamnări administrative“.
    Or această versiune bolșevică asupra dreptului este reacreditată însă de noua Lege.
    Încă ceva: s-a vorbit despre cifrele diverselor categorii politice arestate și deținute în închisori și lagăre, în care au fost antrenați, din nefericire, urmași ai victimelor comunismului, ei înșiși victime (li se spunea: „puii de năpârcă“!). Ba chiar, și mai tragic, a apărut un fel de „luptă de clasă“ între susținătorii diverselor categorii de victime: „țărăniști“ versus „legionari“, și viceversa.
    Date fiind considerentele de mai sus, vom spune în clar: din punct de vedere istoric această concurență a cifrelor (la fel ca și coliziunea dintre „sub-memoriile“ aferente) este un nonsens.
    În fine, o primă întrebare: dacă această Lege reinstituie viziunea bolșevică asupra dreptului penal, putem avea temeiuri suficiente ca să-i acuzăm pe inițiatori de „bolșevism“? (Pentru „holocaustologii“ și „vânătorii de antisemiți“, n-am spus : „iudeo-bolșevism“!)
    Răspunsul nostru este că nu, ci că, din contră: până și bolșevismul este bun, utilizabil adică, dacă scopul – memoria holocaustului – scuză mijloacele. C-așa-i în politică!...

    Și o a doua întrebare: așa se păstrează memoria unor victime (evreiești), afectând grav memoria altor victime (ale comunismului)? Aceasta este calea? Este bine, adevărat, drept?

    Topless Twist in War on Gender


    These young airheads are campaigning for the right to go topless in public. Women like them march in "slutwalks" to normalize dressing like streetwalkers. Both campaigns advance an ongoing satanist objective of turning nature on its head. Bflouting natural heterosexual reactions and standards, they undermine marriage and genderTom Bothwell shows the absurdity of their argument woman should go bare chested if men can.



    By Tom Bothwell
    (henrymakow.com)    

    For several days now, the top story on yahoo.ca has been about women going topless in public: "Rally in support of women's right to go topless takes place in Waterloo, Ont."

    The protest in question was organized by the Mohamed sisters who, while biking topless a little over a week ago, were stopped by a male police officer and told that the law requires them to cover up.

    The officer was in error.  Women going topless in public has been 'legal' in Ontario ever since 1996 when Gwen Jacob, who had been charged with indecency for doing just that, was acquitted by the Ontario Court of Appeal. The judge ruled that baring one's breasts was not a sexual act or indecent and that it did not exceed the 'community standard of tolerance'.

    The legalization of public toplessness was, of course, largely a feminist goal and was argued for on the grounds of 'equality'. If men are allowed to go shirtless in public outdoor spaces, then women should be permitted to go topless as well! 

    After all, any other arrangement would be a form of discrimination and a manifestation of patriarchal oppression, or so the argument ran.
        
    protest2-edit-v2.jpg
     The basic problem with this line of reasoning is the fact that men and women may be equal, but they are not the same. 

    Specifically, a woman's breasts are a private and intimate part of her anatomy in a way that a man's chest is not. 

    If you were to accidentally touch a shirtless man's chest in a casual way, it is no big deal.

     Now, try touching a woman's naked breasts under similar conditions and see what happens. You're likely to be charged with assault. The woman would experience the contact as a type of violation. 

    Similarly, one can ask: how many of these topless women who were protesting with their signs saying "they're just boobs" would appreciate passers-by taking photographs of their breasts and putting them up on the internet for all the world to see? 

    How many of them would consider that sort of exposure 'exploitation'? They want to have their cake and eat it too - a very common problem amongst special interest groups in our degenerate age.

    None of the domestic media outlets reporting on this story have released uncensored footage of the protest. Might it be that they dare not take the risk of legal entanglements? By contrast, filming a shirtless man or positing his photo on flikr would be a non-event. The double standards are numerous.


    marți, 21 iulie 2015

    Repere pe drumul căderii – PSD. Trei lucruri despre episodul MRU-SIE

    http://adevarul.ro/news/politica/repere-drumul-caderii-psd-trei-lucruri-despre-episodul-mru-sie-1_5593a3fdcfbe376e35bf2138/index.html
    http://adevarul.ro/news/politica/repere-drumul-caderii-psd-trei-lucruri-despre-episodul-mru-sie-1_5593a3fdcfbe376e35bf2138/index.html
    Validarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de director al SIE reprezintă transpunerea în realitate a celei mai negre temeri ale lui Victor Ponta şi Liviu Dragnea: o majoritate fără PSD. Este a doua oară când o altă majoritate apare în plenul Parlamentului, în tot atâtea săptămâni. Spre disperarea unora şi bucuria altora, PSD a structurat şi structurează spaţiul nostru politic. Urât sau votat, niciodată ignorat: în atâţia ani, partidul lui Ion Iliescu s-a evidenţiat prin felul în care şi-a construit şi menţinut locul în bătălia puterii, în ciuda eşecurilor periodice (cu precădere în alegerile prezidenţiale). De aceea uimeşte comportamentul abulic al PSD din ultimele săptămâni, după punerea sub acuzare a lui Victor Ponta şi după retragerea sa temporară din prim-plan, urmare a episodului medical turc. PSD este astăzi mai firav ca niciodată, dând senzaţia că se pregăteşte nu doar să cedeze guvernarea, ci şi să se rupă sub povara unor zone de putere care îşi pierd liantul în această federaţie electorală care a fost întotdeauna Partidul Social Democrat. Din punct de vedere politic, PSD a fost mereu o salcie, care se apleacă mereu şi mereu şi pe care nimeni nu reuşeşte să o rupă. De altfel, tema ruperii PSD a fost de nenumărate ori prezentată în media până a ajuns un loc comun în preajma oricărui moment politic mai tensionat care îi implică pe social-democraţi. PSD nu s-a rupt niciodată, nu semnificativ cel puţin. Dar, până la urmă, PSD trebuie să fie rupt ca să fie învins? Care este, de fapt, pericolul pentru PSD? Ameninţarea care se conturează în ultimele luni pentru PSD este minoratul politic. PSD nu are cum să dispară, dar ce poate dispărea este imaginea partidului clădită în anii 90 şi consolidată în anii 2000. PSD este departe de PASOK, de socialiştii bulgari şi maghiari sau de stânga poloneză, toate ajunse glume electorale, dar semnele declinului sunt tot mai evidente. Ameninţarea pentru PSD este ca unitatea celor 35% să se spargă sub povara diferitelor grupuri care îşi declară autonomia intereselor şi independenţa mijloacelor (UNPR poate fi doar un preambul). Între unitate şi reformă, o a treia cale apare pentru PSD şi ea e tot atât de populară pe cât era Tony Blair în Partidul Laburist în anii de leadership ai lui Ed Miliband. Sunt atâtea derapaje în strategia politică a partidului că nu ai cum să nu te întrebi dacă acesta are resursele să supravieţuiască unui eventuale epoci post-Ponta. Nicicând nu a fost mai acută lipsa de leadership alternativ în PSD, nicicând nu au existat atât de puţini lideri capabili să ia iniţiativa şi să impună o linie politică. Acaparat de guvernare şi cucerit în fine de tehnocratismul unui stat cu care a căutat mereu să se identifice ca manieră de gestionare a puterii, partidul este pradă unei unităţi de faţadă paralizante, care ucide spiritul contestatar şi discursul alternativ. Pentru aceste generalizări care pot părea sforăitoare o să aducem drept exemplu comportamentul politic din ultimele zile. Nu este nimic mai frapant decât incapacitatea de a propune, comunica şi pune în aplicare o strategie clară în cazul numirii fostului premier Ungureanu la SIE. Jocul lui Iohannis, care testează atât soliditatea majorităţii, cât şi afirmaţia de atâtea ori repetată a liderului UNPR că îi acordă sprijinul în chestiuni de securitate naţională, a fost abil, dar nu imposibil de contracarat. Bâlbâielile pesediste sunt cele ce uimesc. Nu este clar de ce PSD, care alături de PC/PLR are majoritate în Birourile Permanente Reunite (acolo unde nu există niciun unprist), nu a căutat să boicoteze reuniunea acestora de luni, amânând pentru toamnă momentul SIE şi luându-şi timp pentru a-şi rezolva problemele interne. Chestiunea unei sesiuni extraordinare pentru şefia SIE ar fi fost exagerată (este greu să vinzi publicului caracterul extraordinar al unei şedinţe în care cineva capătă o funcţie). Aici explicaţiile ar trebui date de liderii grupurilor parlamentare, alături de Preşedinţii celor două Camere. Pe surse, din şedinţa grupurilor parlamentare PSD a reieşit informaţia unor certuri dintre Valeriu Zgonea şi Şerban Nicolae, context în care Zgonea ar fi spus că este dispus să-şi pună mandatul de preşedinte al Camerei la dispoziţia partidului. Pentru Zgonea este o mişcare personală deşteaptă, dar pentru partid este un major semnal de pericol, dacă până aici s-a ajuns. Dacă a existat consens în legătură cu atitudinea faţă de MRU, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu operaţionalizarea.  Rovana Plumb şi Liviu Dragnea, fiecare spunând altceva, au oferit zilele acestea o lecţie despre cum nu trebuie (pe mai multe voci) să comunice liderii unui partid, dacă vor să fie credibili. Între cele două opţiuni, de a boicota plenul şi de a vota împotrivă, PSD a ales maximal: părăsirea clădirii Parlamentului înaintea votului. Gestul a echivalat cu aruncarea prosopului. Iar aceasta este adevărata premieră pentru PSD. Până acum, învins sau învingător, PSD mereu a jucat. Acum, a refuzat sa intre pe teren. Iar asta în sine spune multe. Este acelaşi tip de ezitare care s-a văzut săptămâna trecută la Strategia Naţională de Apărare, când pesediştii nu au ştiut ce să facă: să voteze sau să lipsească de la şedinţă. Până la urmă, voia Preşedintelui s-a împlinit, în urma efortului lui Gabriel Oprea şi al unor pesedişti direcţionaţi de Valeriu Zgonea. Şi aici s-a remarcat incoerenţa liderilor PSD din Cameră, acolo unde se tot întâmplă surprize în ultima perioadă (bineînţeles că vă aduceţi aminte de mărirea alocaţiilor pentru copii). Ce se întâmplă cu UNPR? Ceea ce nu poate fi rezolvat prin management parlamentar este relaţia cu UNPR, astăzi un alt punct prin care se exprimă slăbiciunea PSD. Tot mai mult, nemulţumită şi de faptul că are doar doi miniştri (spre deosebire de cei patru ai ALDE), UNPR, dornică să-şi ţină toate posibilităţile deschise, profită de slăbiciunile social-democraţilor şi joacă rolul opoziţiei eficiente din interiorul coaliţiei de guvernare. Poziţia exprimată public de Gabriel Oprea referitoare la modificările Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală au arătat că am intrat într-o altă realitate politică. În ciuda declaraţiilor lui Liviu Dragnea, PSD este astăzi prizonierul propriei guvernări. Atât timp cât interesul partidului este de a rămâne la guvernare, UNPR îşi speculează foarte bine profilul. Doar fostul ministru al Dezvoltării pare a sesiza jocul progresiştilor şi plusează cu ieşirea de la guvernare. Liviu Dragnea ştie ce înţelege fiecare operator politic: pentru UNPR, ieşirea PSD de la guvernare ar fi un dezastru. Ajunşi să susţină Guvernul lui Iohannis, dar fără a avea monopol pe stânga (PSRO are deja protocol cu PNL), UNPR ar ajunge să candideze pe propriile picioare în alegerile locale şi parlamentare din 2016, cu sabia lui Damocles a ratării pragului electoral deasupra capului. Oricât s-ar strădui să arate altfel şi oricât de mari ar fi eforturile comunicaţionale din ultima perioadă, partidul este încă departe de pragul electoral. Spre deosebire de Liviu Dragnea, Victor Ponta a respins ideea ieşirii din zona tandreţurilor politice cu UNPR. Premierul convalescent a găsit imediat justificări pentru susţinerea progreşiştilor pentru MRU, cu toate că fostul Preşedinte al CJ Teleorman cerea reanalizarea relaţiei. Falia dintre zona Dragnea şi fidelii lui Ponta, reprezentaţi public de o Rovana Plumb mult prea anchilozată discursiv ca să inspire autoritate, a fost vizibilă pentru toată lumea. De altfel, la acest moment, cu condamnarea cu suspendare, Dragnea pare singurul lider politic cu autoritate care încearcă să comunice cu  baza partidului şi să şi-o aproprie, în speranţa unui verdict mai puţin dur şi a unui viitor atac frontal la preşedinţia PSD. Nu este deloc clar dacă este un joc de tipul poliţist bun – poliţist rău, pe care îl fac Victor Ponta şi Liviu Dragnea sau dacă cei doi pur şi simplu au partituri politice diferite. Cert este că între cei doi, doar Victor Ponta mai are ceva de pierdut. Pe Liviu Dragnea, trecerea timpului îl ajută, aşa cum îl ajută şi senzaţia că PSD e în degringoladă. În această furtună a gafelor parlamentare, a deficitului de lideri şi a problemelor din justiţie, nici măcar scăderea TVA la alimente şi adoptarea noului Cod Fiscal nu au apucat să fie eficient comunicate de PSD. Fără a fi un păcat capital, acesta este semnul unei defensive comunicaţionale greu de ignorat. Rămâne consolarea că noul Cod intră în vigoare de la 1 ianuarie 2016 (dacă îl promulgă Iohannis, bineînţeles). Am tot vorbit în această analiză despre politicienii de la vârful PSD pitiţi prin ministere sau prin administraţie, care evită, într-un moment complicat, să-şi arunce pălăria în ring. Acum câteva zile, unul dintre aceştia spunea că se gândeşte mai degrabă la guvernare şi mai puţin la partid. Într-un partid în care curajul a dispărut odată cu consolidarea lui Victor Ponta, sincopele liderului arată precum instalarea HIV: chiar şi o banală răceală poate duce la complicaţii greu de tratat. Fără a-şi confrunta propriile probleme legate de coerenţa coaliţiei de guvernare, cu prea puţin curaj, PSD crede că bătălia de acum este cu PNL. Concluzia este la fel de greşită precum cea din noiembrie, când se credea că alegerile se câştigă împotriva lui Băsescu. Dacă vor să îndepărteze spectrul sfârşitului partidului de 35%, pesediştii ar face bine să se gândească la cum se pot aduna de pe jos, proiectând forţă şi organizare. Pentru tipul de electorat de bază pe care îl au, este vital. Am cere apoi competenţă şi onestitate, dar nu vrem să fim văzuţi drept realiştii care cer imposibilul... În final, trei lucruri despre episodul MRU-SIE: Sunt scandaluri de pe urma cărora nu-ţi revii politic. Scandalul vita Kobe se pare că a afectat destul de puternic electorabilitatea lui MRU dacă singurul mod de a-l valorifica politic a fost SIE. PNL scapă de o piatră de moară politică şi Klaus Iohannis este suficient de popular încât să-şi permită o asemenea numire. În plus, Cătălin Predoiu şi vechii liberali vor dormi mai liniştiţi. Sunt zone din statul român unde resursa de talent uman este grav diminuată. Conducerea SIE pare să fie cel mai bun exemplu, dacă nu s-a găsit nimeni din care să poată să preia conducerea civilă a instituţiei şi s-a optat pentru reciclarea unui fost director al Serviciului. Există cel puţin un fir roşu – securitatea naţională şi zonele de intelligence sunt capabile să reunească în jurul unei cauze un suport politic major, aproape imediat. Dacă acest lucru este bun pentru democraţia românească sau mai puţin bun, în ţara în care premierul interimar doreşte să fie apelat cu titlul “Domnule General”, rămâne să ne lămurim relativ repede. Concluzia Smart Politics: Validarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de Director al SIE reprezintă transpunerea în realitate a celei mai negre temeri ale lui Victor Ponta şi Liviu Dragnea: o majoritate fără PSD. Este a doua oară când o altă majoritate apare în plenul Parlamentului, în tot atâtea săptămâni. Acesta poate fi primul pas către pierderea puterii de către social-democraţi. Până la urmă, cel mai mare câştigător al acestor zile nu este nici Klaus Iohannis, nici MRU, ci frontul anti-PSD, care a văzut, pentru prima dată din 2012, expusă jugulara politică a social-democraţilor. Vacanţa parlamentară va fi orice, doar vacanţă nu. Acum se stabilesc noile poziţii politice pe care se vor aşeza partidele în toamnă şi nu este exclus ca tot acum să se facă şi desfacă majorităţi.