http://adevarul.ro/news/politica/repere-drumul-caderii-psd-trei-lucruri-despre-episodul-mru-sie-1_5593a3fdcfbe376e35bf2138/index.html
Validarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de director al SIE reprezintă transpunerea în realitate a celei mai negre temeri ale lui Victor Ponta şi Liviu Dragnea: o majoritate fără PSD. Este a doua oară când o altă majoritate apare în plenul Parlamentului, în tot atâtea săptămâni. Spre disperarea unora şi bucuria altora, PSD a structurat şi structurează spaţiul nostru politic. Urât sau votat, niciodată ignorat: în atâţia ani, partidul lui Ion Iliescu s-a evidenţiat prin felul în care şi-a construit şi menţinut locul în bătălia puterii, în ciuda eşecurilor periodice (cu precădere în alegerile prezidenţiale). De aceea uimeşte comportamentul abulic al PSD din ultimele săptămâni, după punerea sub acuzare a lui Victor Ponta şi după retragerea sa temporară din prim-plan, urmare a episodului medical turc. PSD este astăzi mai firav ca niciodată, dând senzaţia că se pregăteşte nu doar să cedeze guvernarea, ci şi să se rupă sub povara unor zone de putere care îşi pierd liantul în această federaţie electorală care a fost întotdeauna Partidul Social Democrat. Din punct de vedere politic, PSD a fost mereu o salcie, care se apleacă mereu şi mereu şi pe care nimeni nu reuşeşte să o rupă. De altfel, tema ruperii PSD a fost de nenumărate ori prezentată în media până a ajuns un loc comun în preajma oricărui moment politic mai tensionat care îi implică pe social-democraţi. PSD nu s-a rupt niciodată, nu semnificativ cel puţin. Dar, până la urmă, PSD trebuie să fie rupt ca să fie învins? Care este, de fapt, pericolul pentru PSD? Ameninţarea care se conturează în ultimele luni pentru PSD este minoratul politic. PSD nu are cum să dispară, dar ce poate dispărea este imaginea partidului clădită în anii 90 şi consolidată în anii 2000. PSD este departe de PASOK, de socialiştii bulgari şi maghiari sau de stânga poloneză, toate ajunse glume electorale, dar semnele declinului sunt tot mai evidente. Ameninţarea pentru PSD este ca unitatea celor 35% să se spargă sub povara diferitelor grupuri care îşi declară autonomia intereselor şi independenţa mijloacelor (UNPR poate fi doar un preambul). Între unitate şi reformă, o a treia cale apare pentru PSD şi ea e tot atât de populară pe cât era Tony Blair în Partidul Laburist în anii de leadership ai lui Ed Miliband. Sunt atâtea derapaje în strategia politică a partidului că nu ai cum să nu te întrebi dacă acesta are resursele să supravieţuiască unui eventuale epoci post-Ponta. Nicicând nu a fost mai acută lipsa de leadership alternativ în PSD, nicicând nu au existat atât de puţini lideri capabili să ia iniţiativa şi să impună o linie politică. Acaparat de guvernare şi cucerit în fine de tehnocratismul unui stat cu care a căutat mereu să se identifice ca manieră de gestionare a puterii, partidul este pradă unei unităţi de faţadă paralizante, care ucide spiritul contestatar şi discursul alternativ. Pentru aceste generalizări care pot părea sforăitoare o să aducem drept exemplu comportamentul politic din ultimele zile. Nu este nimic mai frapant decât incapacitatea de a propune, comunica şi pune în aplicare o strategie clară în cazul numirii fostului premier Ungureanu la SIE. Jocul lui Iohannis, care testează atât soliditatea majorităţii, cât şi afirmaţia de atâtea ori repetată a liderului UNPR că îi acordă sprijinul în chestiuni de securitate naţională, a fost abil, dar nu imposibil de contracarat. Bâlbâielile pesediste sunt cele ce uimesc. Nu este clar de ce PSD, care alături de PC/PLR are majoritate în Birourile Permanente Reunite (acolo unde nu există niciun unprist), nu a căutat să boicoteze reuniunea acestora de luni, amânând pentru toamnă momentul SIE şi luându-şi timp pentru a-şi rezolva problemele interne. Chestiunea unei sesiuni extraordinare pentru şefia SIE ar fi fost exagerată (este greu să vinzi publicului caracterul extraordinar al unei şedinţe în care cineva capătă o funcţie). Aici explicaţiile ar trebui date de liderii grupurilor parlamentare, alături de Preşedinţii celor două Camere. Pe surse, din şedinţa grupurilor parlamentare PSD a reieşit informaţia unor certuri dintre Valeriu Zgonea şi Şerban Nicolae, context în care Zgonea ar fi spus că este dispus să-şi pună mandatul de preşedinte al Camerei la dispoziţia partidului. Pentru Zgonea este o mişcare personală deşteaptă, dar pentru partid este un major semnal de pericol, dacă până aici s-a ajuns. Dacă a existat consens în legătură cu atitudinea faţă de MRU, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu operaţionalizarea. Rovana Plumb şi Liviu Dragnea, fiecare spunând altceva, au oferit zilele acestea o lecţie despre cum nu trebuie (pe mai multe voci) să comunice liderii unui partid, dacă vor să fie credibili. Între cele două opţiuni, de a boicota plenul şi de a vota împotrivă, PSD a ales maximal: părăsirea clădirii Parlamentului înaintea votului. Gestul a echivalat cu aruncarea prosopului. Iar aceasta este adevărata premieră pentru PSD. Până acum, învins sau învingător, PSD mereu a jucat. Acum, a refuzat sa intre pe teren. Iar asta în sine spune multe. Este acelaşi tip de ezitare care s-a văzut săptămâna trecută la Strategia Naţională de Apărare, când pesediştii nu au ştiut ce să facă: să voteze sau să lipsească de la şedinţă. Până la urmă, voia Preşedintelui s-a împlinit, în urma efortului lui Gabriel Oprea şi al unor pesedişti direcţionaţi de Valeriu Zgonea. Şi aici s-a remarcat incoerenţa liderilor PSD din Cameră, acolo unde se tot întâmplă surprize în ultima perioadă (bineînţeles că vă aduceţi aminte de mărirea alocaţiilor pentru copii). Ce se întâmplă cu UNPR? Ceea ce nu poate fi rezolvat prin management parlamentar este relaţia cu UNPR, astăzi un alt punct prin care se exprimă slăbiciunea PSD. Tot mai mult, nemulţumită şi de faptul că are doar doi miniştri (spre deosebire de cei patru ai ALDE), UNPR, dornică să-şi ţină toate posibilităţile deschise, profită de slăbiciunile social-democraţilor şi joacă rolul opoziţiei eficiente din interiorul coaliţiei de guvernare. Poziţia exprimată public de Gabriel Oprea referitoare la modificările Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală au arătat că am intrat într-o altă realitate politică. În ciuda declaraţiilor lui Liviu Dragnea, PSD este astăzi prizonierul propriei guvernări. Atât timp cât interesul partidului este de a rămâne la guvernare, UNPR îşi speculează foarte bine profilul. Doar fostul ministru al Dezvoltării pare a sesiza jocul progresiştilor şi plusează cu ieşirea de la guvernare. Liviu Dragnea ştie ce înţelege fiecare operator politic: pentru UNPR, ieşirea PSD de la guvernare ar fi un dezastru. Ajunşi să susţină Guvernul lui Iohannis, dar fără a avea monopol pe stânga (PSRO are deja protocol cu PNL), UNPR ar ajunge să candideze pe propriile picioare în alegerile locale şi parlamentare din 2016, cu sabia lui Damocles a ratării pragului electoral deasupra capului. Oricât s-ar strădui să arate altfel şi oricât de mari ar fi eforturile comunicaţionale din ultima perioadă, partidul este încă departe de pragul electoral. Spre deosebire de Liviu Dragnea, Victor Ponta a respins ideea ieşirii din zona tandreţurilor politice cu UNPR. Premierul convalescent a găsit imediat justificări pentru susţinerea progreşiştilor pentru MRU, cu toate că fostul Preşedinte al CJ Teleorman cerea reanalizarea relaţiei. Falia dintre zona Dragnea şi fidelii lui Ponta, reprezentaţi public de o Rovana Plumb mult prea anchilozată discursiv ca să inspire autoritate, a fost vizibilă pentru toată lumea. De altfel, la acest moment, cu condamnarea cu suspendare, Dragnea pare singurul lider politic cu autoritate care încearcă să comunice cu baza partidului şi să şi-o aproprie, în speranţa unui verdict mai puţin dur şi a unui viitor atac frontal la preşedinţia PSD. Nu este deloc clar dacă este un joc de tipul poliţist bun – poliţist rău, pe care îl fac Victor Ponta şi Liviu Dragnea sau dacă cei doi pur şi simplu au partituri politice diferite. Cert este că între cei doi, doar Victor Ponta mai are ceva de pierdut. Pe Liviu Dragnea, trecerea timpului îl ajută, aşa cum îl ajută şi senzaţia că PSD e în degringoladă. În această furtună a gafelor parlamentare, a deficitului de lideri şi a problemelor din justiţie, nici măcar scăderea TVA la alimente şi adoptarea noului Cod Fiscal nu au apucat să fie eficient comunicate de PSD. Fără a fi un păcat capital, acesta este semnul unei defensive comunicaţionale greu de ignorat. Rămâne consolarea că noul Cod intră în vigoare de la 1 ianuarie 2016 (dacă îl promulgă Iohannis, bineînţeles). Am tot vorbit în această analiză despre politicienii de la vârful PSD pitiţi prin ministere sau prin administraţie, care evită, într-un moment complicat, să-şi arunce pălăria în ring. Acum câteva zile, unul dintre aceştia spunea că se gândeşte mai degrabă la guvernare şi mai puţin la partid. Într-un partid în care curajul a dispărut odată cu consolidarea lui Victor Ponta, sincopele liderului arată precum instalarea HIV: chiar şi o banală răceală poate duce la complicaţii greu de tratat. Fără a-şi confrunta propriile probleme legate de coerenţa coaliţiei de guvernare, cu prea puţin curaj, PSD crede că bătălia de acum este cu PNL. Concluzia este la fel de greşită precum cea din noiembrie, când se credea că alegerile se câştigă împotriva lui Băsescu. Dacă vor să îndepărteze spectrul sfârşitului partidului de 35%, pesediştii ar face bine să se gândească la cum se pot aduna de pe jos, proiectând forţă şi organizare. Pentru tipul de electorat de bază pe care îl au, este vital. Am cere apoi competenţă şi onestitate, dar nu vrem să fim văzuţi drept realiştii care cer imposibilul... În final, trei lucruri despre episodul MRU-SIE: Sunt scandaluri de pe urma cărora nu-ţi revii politic. Scandalul vita Kobe se pare că a afectat destul de puternic electorabilitatea lui MRU dacă singurul mod de a-l valorifica politic a fost SIE. PNL scapă de o piatră de moară politică şi Klaus Iohannis este suficient de popular încât să-şi permită o asemenea numire. În plus, Cătălin Predoiu şi vechii liberali vor dormi mai liniştiţi. Sunt zone din statul român unde resursa de talent uman este grav diminuată. Conducerea SIE pare să fie cel mai bun exemplu, dacă nu s-a găsit nimeni din care să poată să preia conducerea civilă a instituţiei şi s-a optat pentru reciclarea unui fost director al Serviciului. Există cel puţin un fir roşu – securitatea naţională şi zonele de intelligence sunt capabile să reunească în jurul unei cauze un suport politic major, aproape imediat. Dacă acest lucru este bun pentru democraţia românească sau mai puţin bun, în ţara în care premierul interimar doreşte să fie apelat cu titlul “Domnule General”, rămâne să ne lămurim relativ repede. Concluzia Smart Politics: Validarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de Director al SIE reprezintă transpunerea în realitate a celei mai negre temeri ale lui Victor Ponta şi Liviu Dragnea: o majoritate fără PSD. Este a doua oară când o altă majoritate apare în plenul Parlamentului, în tot atâtea săptămâni. Acesta poate fi primul pas către pierderea puterii de către social-democraţi. Până la urmă, cel mai mare câştigător al acestor zile nu este nici Klaus Iohannis, nici MRU, ci frontul anti-PSD, care a văzut, pentru prima dată din 2012, expusă jugulara politică a social-democraţilor. Vacanţa parlamentară va fi orice, doar vacanţă nu. Acum se stabilesc noile poziţii politice pe care se vor aşeza partidele în toamnă şi nu este exclus ca tot acum să se facă şi desfacă majorităţi.
